Prăbuşirea civilizaţiei occidentale - Cultură şi civilizaţie - Definiţii

Deoarece fiecare teoretician ce a încercat să aducă filozofia pe terenul istoriei şi antropologiei a pornit de la o interpretare proprie – uneori absolut originală – a conceptelor de cultură şi civilizaţie, s-a ajuns, în cele din urmă, la o confuzie prin diversitate.  (Autorul unei „Istorii a culturii şi civilizaţiei” – Ovidiu Drimba – nota în introducerea sa că pentru termenii de cultură şi civilizaţie se cunosc nu mai puţin de 180 de definiţii (după C. Kluckhohn şi A. L. Kroeber)). Este nevoie de răbdare pentru a decela şi a reţine caracteristicile esenţiale – şi utile – ale acestor concepte dihotomice. Şi chiar dacă putea face acest lucru, din păcate nu este posibilă o clarificare definitivă fiindcă de fiecare dată definiţiile conceptelor au servit scopurilor şi viziunilor integratoare sau specifice ale autorilor ce au operat cu ele... Chiar şi pe parcursul acestui eseu se va ivi necesitatea folosirii sensurilor multiple ale cuvintelor cultură şi civilizaţie şi – mai mult decât atât - definirea unor noi sensuri.

Dintre cele două cuvinte, cuvântul cultură a intrat cel mai devreme în vocabular. Îl regăsim la autorii latini în expresia „cultura a spiritului” – cultura animi, expresie preluată mai apoi în Renaştere în sensul  la singular de îmbogăţire a spiritului. (Este încă foarte cunoscută şi utilizată sintagma om de cultură ce desemnează un om preocupat de valorile şi nevoile spirituale şi intelectuale). După ce marchizul de Mirabeau va introduce pentru prima dată în sec. XVIII (mai precis în 1756) cuvântul civilizaţie – de asemenea într-un sens la singular (drept standard de evaluare a societăţilor după gradul de stabilitate, educaţie şi urbanizare), dar şi într-unul pluralist (acela de arie culturală) – toţi filozofii francezi ce îl vor răspândi, până în zilele noastre, vor considera cultura o subdiviziune a civilizaţiei, ajungându-se – în extremis – la o identificare totală a culturii cu civilizaţia (dicţionarul enciclopedic „Quillet” din 1938 defineşte conceptul de civilizaţie ca „sinonim cultură”).

Mult mai riguroşi şi mai dogmatici, autorii germani din sec. XIX – după ce preiau termenii – îi scindează şi aşează fie pe acelaşi nivel, fie pe nivele diferite. În ciuda separării, ei devin complementari, se influenţează reciproc, descriind un ideal uman colectiv de dezvoltare şi de împlinire. Astfel civilizaţia va desemna achiziţiile materiale ale unei societăţi, progresul tehnicilor şi instituţiilor ei, pe când cultura unei societăţi va însemna ansamblul creaţiilor sale spirituale şi ale trăsăturilor sale morale. (Ovidiu Drimba va da o definiţie exhaustivă celor doi termeni (anexa 1)). Aceasta distincţie şi inter-relaţie dintre cultură şi civilizaţie – clasică în Germania – va atinge paroxismul în lucrarea lui Oswald Spengler – Declinul Occidentului, unde termenul Kultur desemnează ansamblul şi manifestările unei societăţi considerate în desfăşurarea ei istorică, în vreme ce Zivilisation ar fi forma sclerozată pe care aceeaşi cultura o va îmbrăca în forma ei finală. (Ca o mică paranteză, încă din anii `20 Spengler considera că suntem martorii Iernii Civilizaţiei Faustiene – occidentale – Der Winter des faustischen Zivilisation).  

Pe lângă aceste două interpretări de bază, unul istoric – civilizaţia înţeleasă ca o istorie a unei culturi superioare – şi celălalt etnologic – civilizaţia şi/sau cultura desemnând un ansamblu de trăsături caracteristice pe care le prezintă o colectivitate umană unitară: limba, instituţii, obiceiuri, tehnici, credinţe, moduri de gândire –, sub influenţa lui Tonybee (şi a scolii antropologice americane – s-a răspândit şi un alt sens – un alt distinguo (cum îl numeşte Neagu Djuvara): civilizaţia ca cel mai mare ansamblu de culturi superioare. În acest context termenul cultura ar desemna acele societăţi care au conştiinţa că se diferenţiază de altele, indiferent de dimensiunea şi durata ei in timp.

Deoarece – cum am mai spus – definiţiile asociate culturii şi civilizaţiei au mai mult valoare instrumentală (depinzând de contextul în care sunt folosite, nu voi respinge niciuna dintre ele. Voi încerca, în schimb, plecând de la aceste definiţii, să elaborez altele noi, mai clare în contextul temei alese: aceea de declin şi prăbuşire a Occidentului. Aveam nevoie atât de o interpretare istorică (determinism istoric) cât şi de una sociologică/etnologică/antropologică.

Pentru cuvântul cultură vom înclina mai mult spre sensul sociologic/ etnologic/antropologic. Cultura ne apare astfel ca un produs al unei grupări umane, expresie a nevoii individuale de comunicare pe sine şi relaţionare în contextul conştientizării apartenenţei la un grup. Cultura ar avea astfel atât un rol de coeziune internă cât şi de diferenţiere externă faţă de alte culturi, iar produsul ei, obţinut prin sublimare culturală – expresie nemijlocită a spiritului acelei culturi – va fi desemnat tot prin termenul de cultură, deoarece va fi o materializare a aceleiaşi nevoi de comunicare pe sine şi relaţionare. (Cultura ca produs al culturii). 

Căutând urmele culturii în orice grup uman coagulat putem extrage unele dintre caracteristicile ei principale:

- criteriul de apartenenţă,

- identitatea pe care o oferă,

- comunicarea (limba, formule de salut, comunicarea nonverbală, etc…), „Cultura înseamnă comunicare, iar comunicarea înseamnă cultură” - Edward Hall – a se vedea si anexa 2

- ierarhia

- cosmogonia

- locaţia în care au se petrec interacţiunile culturale

- emblema

- simbolul/simbolurile

- codul vestimentar

- legile – atâta vreme cât aceste legi reglementează şi determină un comportament social (uneori chiar şi ierarhia)

Având la îndemână aceste elemente de identificare a culturilor, putem ajunge la următoarele concluzii: 

1. Există în cadrul civilizaţiilor actuale (în special în cadrul civilizaţiei occidentale) mai multe tipuri de culturi, dintre care am putea enumera:

- cultura de tip etnic/naţional – de exemplu: Cultura românilor

- cultura de tip religios – de exemplu cultura creştin-ortodoxă

- cultura de tip corporatist sau instituţional (uneori transnaţională cum ar fi, de exemplu, cultura unei companii multinaţionale)

- cultura de tip politic – de exemplu: cultura partidului naţional-liberal

- cultura de tip social – de exemplu: cultura milionarilor romani

- cultura de tip sportiv – de exemplu: cultura clubului Steaua

- cultura de tip familial – de exemplu: cultura familiei Popescu

- cultura de tip militar – de exemplu: cultura armatei romane

- altele (însumând culturile ce nu se pot încadra într-o tipologie anume) – de exemplu: cultura homosexualilor

2. Un individ poate aparţine uneia sau mai multor culturi, ceea ce îi crează mai multe identităţi. Exemplu: un individ poate fi – în acelaşi timp! – român, creştin-ortodox, angajat al unei firme, liberal, soţ şi – de ce nu? – stelist.  Nu este însă mai puţin adevărat că nu poate exista decât o cultură primară care să capteze total un individ. Celelalte culturi în care este integrat – parţial – le denumesc culturi secundare.

Deoarece cultura – în sensul oferit mai sus – este definita (şi) prin comunicarea şi prin ierarhia ce se stabileşte între indivizi, nu există culturi individuale, însă orice grupare de indivizi – cu doi sau mai mulţi membri – cu interese comune, pot dezvolta o cultură. Şi poate cel mai clar exemplu – deoarece putem identifica în el toate elementele ce descriu o cultură – este cultura de tip familial: regăsim criteriul de apartenenţă – căsătoria civilă şi cununia religioasă – ce stabileşte o identitate clară: soţ-soţie, în teorie cu drepturi şi responsabilităţi egale (este vorba totuşi de o familie occidentală!), cu valori comune fie de ordin material (casă, maşină, terenul, economiile), fie de ordin spiritual (dragostea reciprocă, grija faţa de copil/copii, suportul dat părinţilor în vârstă) într-un spaţiu relativ restrâns denumit generic cămin. În majoritatea cazurilor există şi o cosmogonie a acestei culturi – ce face obiectul unui cult – prima întâlnire, declaraţia de dragoste, cererea în căsătorie, căsătoria propriu-zisă, primul copil, etc..., iar emblema acestei culturi este tocmai inelul care certifică aderarea la respectiva cultură (şi la valorile ei). 

Odată cu recunoaşterea existenţei tuturor culturilor (mai mici sau mai mari) dintr-o civilizaţie, ne apar ca evidente fenomene negative precum aculturarea - „procesul prin care indivizii/grupurile de indivizi care intră în contact direct sunt atraşi treptat de sistemul de valori şi practici ale unuia sau altuia dintre indivizi/grupuri” [Redfield, Linton şi Herskovits 1936, p. 149 apud Şerbănescu, p. 276], şocul cultural – „incapacitate temporară de comunicare” [Şerbănescu, p. 273] apărută în momentul în care un individ aparţinând unei culturi este plantat în mijlocul altei culturi – sau alienarea culturală – „ce se manifestă printr-un proces de devalorizare a culturii gazdă şi dorinţa de întoarcere la cultura de origine, individul având sentimente de marginalizare socială, frustrare, furie” [Şerbănescu, p. 279]” – , fenomene ce stau la baza oboselii (şi – de ce nu? – a bolilor psihice) resimţite de către membrii acestor culturi.  Valori diferite – uneori contradictorii – promovate de culturi diferite la care uneori individul este obligat – sau se consideră obligat – să adere, pot provoca adevărate drame individuale; drame care adunate dau la nivel macroscopic măsura sclerozei nu doar a unei anumite culturi – ci şi a civilizaţiei însăşi.  De aceea studiul prăbuşirii civilizaţiei occidentale – ce înglobează o bună parte a acestor culturi – trebuie  să includă şi studiul acestor fenomene culturale corozive. 

Vezi anexa 3 – Neagu Djuvara despre acelaşi subiect.

(Notă: unul dintre tipurile de culturi ce tind – în contextul globalizării – să devină transnaţionale şi îşi câştigă din ce in ce mai mulţi membri este cultura corporatistă. Prin procese subtile sau agresive de aculturare – denumite de cele mai multe ori team-buildinguri – încearcă – şi reuşesc – să spargă barierele născute de diferenţele de naţionalitate/etnie, dar şi să îndepărteze indivizii de valorile altor culturi minore – cum ar fi de exemplu cultura familială de care aceştia aparţin. Ia naştere astfel un tip nou – blamat în general –  prizonier al unui limbaj de lemn – feedback, valuable imput, etc -, îmbrăcat ce cele mai multe ori business sau casual business, respectând cu religiozitate ierarhia şef-subaltern, ce se simte „ca acasă” în locul în care îşi desfăşoară activitatea; un individ la care cultura primară este cultura corporatistă. Compania care l-a angajat poate beneficia astfel de loialitatea sa aproape totală, deoarece individul/angajatul ajunge să adopte valorile companiei – de exemplu: profesionalism, etc… – şi îşi identifică evoluţia sa personală cu evoluţia şi câştigul companiei.)

 

Dacă cultura este o expresie a spiritului, a comunicării de sine şi relaţionării în cadrul unui grup, civilizaţia – într-un prim sens! – ar fi o expresie materială care susţine existenţa culturii (vezi anexa 1). În principal putem asocia civilizaţia tehnologiei (în sensul ei larg) ce răspunde nevoilor umane: transportul, construcţiile, comunicaţia, alimentaţia, etc.., şi organizării instituţionale – economia, administraţia, legislaţia, politica, etc… – , eliberând-o de sensul ei umanist din sec. XVIII. Studiind în special cultura occidentală (sumă a culturilor din spaţiul denumit Occident) putem concluziona că pentru mai multe culturi este posibilă coabitarea cu o civilizaţie asemănătoare câtă vreme tehnologia şi organizarea instituţională este o experienţă mult mai impersonală decât cultura si mai uşor de însuşit. „Cultura răspunde existenţei umane întru mister şi relevare, iar civilizaţia răspunde exigenţei întru conservare şi securitate” spune Oswald Spengler şi putem îmbrăţişa aceasta sinteză cu rezerva că cele două moduri de agregare ale realităţii umane nu se succed una alteia – aşa cum susţine autorul – ci mai degrabă coexistă şi se influențează reciproc. (Este uneori greu de stabilit unde se termină cultura şi unde începe civilizaţia, după cum este greu de stabilit – de cele mai multe ori – unde se termină frumosul şi unde începe utilul).

Acestui ansamblu provenit din inter-acţiunea culturii(lor) şi a civilizaţiei – definite mai sus – îi lipseşte însă dimensiunea istorică, atât de necesara recunoaşterii unor tipare (ce pot dezvălui trecutul, pot explica prezentul şi pot prezice viitorul). Iată de ce propun încă o definiţie pentru civilizaţie. Civilizaţia – într-un al doilea sens: sensul integrator – delimitează temporal şi spaţial perioada şi respectiv arealul în care s-au manifestat diverse culturi cu un grad similar de civilizaţie. (Civilizaţia ca produs al unei civilizaţii). Nu este în cele din urmă decât o reinterpretare mai riguroasă a definiţiei propuse de către istoricul Neagu Djuvara – civilizaţia „considerată ca o mare unitate a Istoriei, delimitată în spaţiu şi timp” şi la acest înţeles al cuvântului fac referire când vorbesc despre prăbuşirea civilizaţiei occidentale…

Dacă pentru termenul cultură nou introdus am putut da o definiţie exactă (susţinută cu exemple de culturi) in cazul civilizaţiei – în sensul ei integrator – este greu de aplicat definiţia pentru a delimita istoria şi graniţele acestor unităţi (culturii şi civilizaţie) numite civilizaţii. Şi cu atât mai greu de stabilit este care dintre culturile pe care aceste civilizaţii le-au înglobat a fost cultura ce le-a marcat şi le-a diferenţiat de celelalte. 

Acceptăm (mai mult empiric) existenţa a 12 mari civilizaţii (Neagu Djuvara):

- civilizaţia egipteană

- civilizaţia babiloniană

- civilizaţia cretană

- civilizaţia elenică sau greco-romană

- civilizaţia bizantină

- civilizaţia arabă sau islamică

- civilizaţia indiană

- civilizaţia chineză sau extrem-orientală

- civilizaţiile precolumbiene

Anexe: 

Anexa 1 sursa: Istoria culturii şi civilizaţiei de Ovidiu Drimba

„Civilizaţia înseamnă totalitatea mijloacelor cu care omul se adaptează mediului (fizic şi social), reuşind să-l supună şi să-l transforme, să-l organizeze şi să i se integreze. Tot ceea ce aparţine orizontului satisfacerii nevoilor materiale, confortului şi securităţii, înseamnă „civilizaţie”. În sfera ei, prin excelenţă de natură utilitara intră capitolele: alimentaţie, locuinţă, îmbrăcămintea (nu însă şi podoabele), construcţiile publice şi mijloacele de comunicaţie, tehnologia în general, activităţile economice şi administrative, organizarea socială, politică, militară şi juridică. De asemenea, educaţia şi învăţământul – dar în măsura în care aceste procese răspund exigentelor vieţii practice.”

„Cultura: include în sfera ei atitudinile, actele şi operele limitate – ca geneză, intenţie, motivare şi finalitate – domeniul spiritului şi al intelectului. Opera, actul şi omul de cultură urmăresc satisfacerea nevoilor spirituale şi intelectuale; revelarea de sine, descoperirea necunoscutului, explicaţia misterului şi plăcerea frumosului. Iar în raporturile cu natura, cu omul, cu societatea, urmăresc stabilirea, nu a unor relaţii practice, utilitare, sau de instrumentalizare a unuia către celalalt, ci a unei relaţii de comunicare, de căutare, de regăsire în celălalt. În felul acesta în sfera culturii intră: datinile şi obiceiurile, credinţele şi practicile religioase, ornamentele şi divertismentele, operele de ştiinţă, filozofie, literatură şi muzică, arhitectură, pictură, sculptură şi artele decorative sau aplicate.”

Anexa 2: sursa „http://mihaicristina.blogspot.ro/2010/05/reactia-indivizilor-la-socul-cultural.html”

„Conceptele de comunicare şi cultură sunt inseparabile. Comunicarea, ca interacţiune socială, este procesul prin care indivizii din aceeaşi cultură sau din culturi diferite îşi transmit reciproc mesaje. Întregul proces este influenţat de cultura căreia îi aparţin deopotrivă emiţătorii şi receptorii. Cum, când, unde, în ce fel, prin ce mijloace se comunică sunt chestiuni dictate de cultura fiecăruia” 

Anexa 3 sursa: Civilizaţii şi tipare istorice – Un studiu comparat al civilizaţiilor de Neagu Djuvara

“În umbra civilizaţiei majore, înainte ca acestea să dispară la rândul ei, câte alte culturi n-au pierit fără urmă! Această imensă dramă e astăzi trăită de mulţi cu nespusă intensitate. Trebuie să aparţii unei asemenea culturi pe cale de a se stinge, sau care moare chiar înainte de a înflori, pentru a înţelege nesfârşita disperare a acelora care asistă neputincioşi la dispariţia inexorabilă a celor mai preţioase valori ale lor. Cu fiecare cultură care moare, o floare unică se veştejeşte pentru a nu mai renaşte, o mireasma incomparabilă se risipeşte pentru totdeauna. Există comori de înţelepciune şi poezie în cele mai mici idiomuri, ca şi în concepţia despre lume a celui mai mic trib destinat dispariţiei. Toate sunt pierdute – pierdute pentru totdeauna şi pentru toţi. În viaţa popoarelor, ca şi în toată Creaţiunea, ceea ce izbeşte cel mai mult şi scandalizează într-adevăr spiritul este risipa Naturii. Cei care astăzi sunt privilegiaţi şi aparţin culturilor majore pot încă să se legene în iluzia perenităţii lor. Dar până când? Ce rămâne din Egiptul Antic, din Mesopotamia, din Creta, din Mexic şi Peru? Şi cum am putea avea asigurarea că rasa noastră trufaşă, care de veacuri îşi întinde dominaţia asupra neamurilor şi lucrurilor toate, nu va cădea şi ea, odată, în toropeală şi apatie?”

Bibliografie:

 

1.     Civilizatii si tipare istorice – Un studiu comparat al civilizatiilor de Neagu Djuvara

2.     http://mihaicristina.blogspot.ro/2010/05/reactia-indivizilor-la-socul-cultural.html

3.     Ciocnirea civilizatiilor si refacerea ordinii mondiale de Samuel P. Huntington

4.     Istoria culturii si civilizatiei de Ovidiu Drimba

5.     http://adriataras.blogspot.ro/search/label/cultura%20si%20civilizatie

6.     http://adriataras.blogspot.ro/2007/10/cultura-si-civilizatie-ii.html

7.     Urmatorii 100 de ani – de George Friedman

8.     Istoria lumii de Cyntia Stokes Brown

9.     Declinul Occidentului de Oswald Spengler

Prăbuşirea Civilizaţiei Occidentale. Perspectiva Demografică.

Declinul Occidentului nu presupune neapărat înscrierea acestuia pe o pantă negativă (faţă de un trecut mai apropiat sau mai îndepărtat). Încetinirea ritmului de dezvoltare prin atingerea unui anumit nivel de saturaţie sau schimbarea raporturilor de forţe în relaţia cu alte civilizaţii poate însemna până la urmă acealaşi lucru.

Cele mai sumbre perspective sunt cele demografice – în această privinţă însăşi cifrele vorbesc şi nu este nevoie de o interpretare subiectivă pentru a le înţelege valoarea de argument în sprijinul ideii de declin – şi eventuală prăbuşire – a civilizaţiei occidentale.

Aspecte demografice cantitative:

Iată cum se prezintă – la începutul sec XXI – bilanţul populaţiei marilor civilizaţii ale lumii (şi alţi parametrii asociaţi) şi care sunt estimările pentru următorii zeci de ani⁽¹⁾:

Tabelul 1 – Totalul populaţiei marilor civilizaţii ale lumii

(Pentru alte estimări – pe o perioadă mai lungă - se poate consulta şi Anexa 1)

În contextul dezbaterii demografice cantitative trei fenomene sunt relevante pentru a stabili (şi a explica) tendintele generale.

În primul rând, se constată o diminuare a populaţiei aflate sub controlul (şi/sau influenţa) civilizaţiei Occidentale ca urmare directă a scăderii în pondere a teritoriilor aflate sub controlul ei politic (mai ales în urma decolonizării postbelice). Umbra Occidentului – umbră ce a produs în trecut puternice şi notabile fenomene de aculturare – se restrânge şi este tot mai inconsistentă.  

Notă: Este, desigur, necesară o nuanţare a acestei afirmaţii. Chiar dacă o serie de specialişti susţin existenţa unei continuităţi a civilizaţiei chineze (sau sinice) până în zilele noastre; totuşi, dupa 1949 China – importând ideologia comunistă – a demarat un proces de modernizare şi occidentalizare; astfel, dacă ar fi să luăm în considerare această viziune asupra unei Chine inglobate în civilizaţia occidentală – pe care şi eu o îmbrătisez, aportul Chinei la teritoriile occidentalizate ar fi de cca. 6 milioane de km² (aproape 8,2 procente din totalul de teritorii controlat de diverse civilizaţii). Aceeaşi situaţie şi în cazul Japoniei – occidentalizată/modernizată încă din sec. XIX (1868), din timpul împăratului Meiji – ce contribuie cu aproape 0,3 procente la totalul teritoriului controlat de civilizaţia occidentală. Se poate face însă – şi în majoritatea statisticilor oficiale chiar este făcută – o distincţie între Occident şi China (şi Japonia), din pricina  faptului că, din punct de vedere geografic (şi cultural) (raportat la Occident), China (şi Japonia) au fost şi rămân întruparea Orientului. Dar chiar şi adăugând procentele deţinute de China (şi Japonia), din 1920 – maxiumul atins – până în 1990, civilizaţia Occidentală a pierdut mai bine de 15% din totalul de teritorii locuibile de pe glob.

Tabelul 2: Teritorii aflate sub controlul politic al civilizatiilor 1900 – 1993

- sursa: Statesman’s Yearbook (St. Martin’s Press, New York, 1901 -1927); World Book Atlas (Field Enterprises Cop., Chicago, 1970); Britannica Book of the Year (Encyclopedia Britannica, Inc., Chicago, 1992 – 1994)⁽²⁾

În al doilea rând, trebuie înţeles (şi acceptat) faptul că fenomenul imigraţiei este de fapt principalul factor responsabil pentru creşterea populaţiei civilizaţiei Occidentale, în lipsa cresterii demografice naturale. De-a lungul timpului mişcările de populaţie au fost cele care au alimentat motorul istoriei, fie că au fost violente – precum cele ale triburilor germanice, fie că au fost paşnice – precum migraţia celor aproximativ 55 de milioane de europeni în Statele Unite din perioada 1821–1924. De fapt toată expansiunea abruptă a Occidentului se bazează pe imigrare.  (Patrick Manning in lucrarea Migration in World History (2005)⁽³⁾ distinge trei tipuri majore de migrație: migrația forței de muncă,  migrația de refugiați și urbanizarea). Ironia sorţii face ca tocmai fenomenul care a favorizat extinderea civilizatiei Occidentale să îi ameninţe în prezent existenţa. Occidentul – cel care a stârnit de-a lungul vremii valuri successive de imigratie – a devenit la rândul său destinaţia altor valuri de imigratie; la sfârsitul secolului XX populatia imigranţilor a atins 7-8% din populatia totală în marile tari europene şi 8,7% din populatia totală a SUA⁽²⁾.  Dacă în condiţii normale valurile de migraţie sunt necesare pentru menţinerea sănătăţii unei civilizaţii, prin împrospătarea populatiei ei, în condiţiile actuale din păcate nu se mai face asimilarea/integrarea imigranţilor/refugiaţilor la o rată accetabilă, fapt cauzat fie de fluxului migrator peste capacitatea de absorbţie a civilizaţiei occidentale, fie de divergenţa (şi/sau antiteza) culturală prea mare dintre gazde şi imigranţi. Europa – leaganul Civilizaţiei Occidentale – este cel mai bun exemplu. Aici imigraţia musulmană este cea care alimenteaza pesimismul (şi xenofobia) europenilor: din 1990, cea mai mare parte din totalul imigranţilor sunt musulmani, iar acest lucru stârneşte îngrijorări – justificate – atât din punct de vedere demografic:

·         în Europa 10% din noii născuţi sunt copii de imigranţi ⁽²⁾,

·         în Franţa 30% din copii sub 20 de ani sunt musulmani,

·         în Marea Britanie în ultimii 30 de ani, populaţia musulmană a ajuns de la 82 de mii la 2.5 milioane,

·         în Olanda şi Belgia 50% din noii născuţi sunt arabi⁽²⁾, iar

·         în SUA populaţia islamică a crescut de la 100 de mii în 1970 până la 9 milioane în 2008,

cât şi cultural/religios:         

·         în sudul Frantei, altădată eminamente creştin, sunt mai multe moschei decât biserici (neconfirmat)

·         în Marea Britanie cel mai popular nume este Mohamed,

·         în Germania comunitatea turcă nu s-a integrat în cultura gazdă şi nici nu dă semne că o va face⁽²⁾, iar

·         în Canada islamismul este religia cu cea mai mare rată de creştere.

În consecinţă, occidentalii – atât cei europeni, cât şi cei americani – se tem din ce în ce mai mult “că sunt invadaţi nu de armate şi de tancuri, ci de imigranti care vorbesc alte limbi, venerează alţi zei, aparţin altor culturi şi care le vor lua slujbele, le vor lua pământurile, vor trăi din asistenţă socială şi le vor ameninţa modul de viaţă” (Weiner, Global Migration Crisis, pg.2)⁽²⁾. Nu este o atitudine antrenată de statistici ci de realităţile imediate, realităti care îi sensibilizează pe occidentali. Acum este denunţată amenintarea “islamizării” occidentului (de către populaţia musulmană – vezi anexa 3 – cu o rată de creştere de două ori mai mare decât cea non-musulmană, atrasă într-o imigraţie galopantă si foarte activă din punct de vedere cultural şi religios), dar va veni probabil şi rândul “africănizarii occidentului” – vezi anexa 4. Sau a “orientalizării” - vezi anexa 2.  

Cel de-al treilea fenomen – cel mai important şi cel mai îngrijorător – este cel legat de rata fertilităţii prea scăzute în Lumea Occidentală. Acest indicator – definit ca fiind numărul mediu de copii născuţi în cursul vietii de către o femeie din cadrul unei populaţii⁽¹⁴⁾ – a ajuns în unele zone ale Occidentului sub valoarea de 2,11, valoare ce ar putea garanta în condiţii normale cel puţin supravieţuirea unei civilizatii prin înlocuirea generaţiilor. Pe deoparte primim avertismentele cu privire la cresterea populaţiei globului – în acest moment peste 7 miliarde –, iar pe de altă parte cifrele reflectă scăderea ponderii occidentalilor nativi în cadrul totalului de populaţie a globului. Dacă conform statisticilor actuale⁽⁴⁾ la nivel global rata fertilităţii este de 2,5, în Europa (31 de ţări) ea nu depăşeşte valoarea de 1,38, valoare ce indică nu numai că pe termen lung – nu mai mare de câţiva zeci de ani – Occidentalii vor fi depăşiţi numeric, ci şi faptul ca ei sunt condamnaţi – sau se condamnă singuri – la extincţie.

Tabel 3: Rata fertilităţii⁽⁵⁾

De remarcat  exceptiile de la regula:

- Franta – cu o valoare impresionantă de - 2.03. Acest reviriment demogravic vine în cazul Franţei după ce în ultimele secole şi-a datorat întârzierea economică, capacitatea scăzută de expansiune şi colonizare şi potenţialul militar deficitar tocmai declinului demografic⁽⁶⁾; iar în anii ţ90 a inregistrat un minim istoric al ratei fertilităţii.

- USA – 1,93 – până de curând 2,11.  În USA, fenomenul imigraţiei – în special mexicane –, datorită legislaţiei specifice USA, influenţează pozitiv rata fertilităţii. Astfel, generatia a doua de imigranţi născută pe teritoriul Americi primeste cetăţenie Americană şi contribuie în mod direct la creşterea natalităţii şi respectiv la creşterea ratei fertilităţii. În realitate, rata fertilitătii este sub 1,6 (neconfirmat).

- China 2,55. Această cifră – cifră controlată prin intervenţia guvernamentală (vezi anexa 2) – ilustrează – o dată în plus! – ascensiunea fulminantă a Chinei în cadrul civilizatiei occidentale (cât şi potenţialul pericol pe care îl reprezintă).  

(http://www.cristianvasiliu.ro/2012/08/consideratii-pe-marginea-eseului-de.html)

Aspecte demografice calitative:

Cauza situaţiei actuale – rata de fertilitate foarte mică – pare a fi tocmai gradul de civilizaţie şi modernitate pe care l-a atins în ultima perioadă Occidentul; există o corelaţie inversă între bunăstare şi rata fertilităţii – indicatorul ce dă o măsură a viitorului demografic. Cu cât este mai mare nivelul de educatie şi PIB-ul pe cap de locuitor, cu atât mai puţini copii sunt născuţi⁽⁷⁾. Nu este un fenomen nou; el s-a manifestat şi în cadrul altor civilizatii care s-au stins, iar istoria se repetă implacabil şi pentru civilizaţia Occidentală. Creşterea demografică naturală este aproape nulă în Europa, iar asta pentru că “Dezvoltarea este cel mai bun contraceptiv!” după cum susţinea un fost ministru indian al populaţiei în cadrul unei conferinţe a Naţiunilor Unite la Bucureşti, în 1974.

Încă din anii ’20 ai secolului trecut filozoful Bertnard Russel remarca acest aspect calitativ al demografiei. Redau integral paragraful de o înspăimântătoare actualitate: “[…] mai e de mirare că natalitatea scade? Declinul natalităţii în ansamblul populaţiei a atins un punct care arată că în curând populaţia va începe să scadă, dar în rândul claselor înstărite acest punct a fost deja de mult depăşit, şi nu într-o singură ţară, ci practic în toate ţările civilizate. Nu dispunem de multe statistici privitoare la natalitatea în rândul populaţiei înstărite, dar două fapte merită reţinute. Bunăoară, la Stockholm, în răstimpul1919‐1922 fertilitatea femeilor cu studii superioare atingea abia o treime din cea a femeilor în ansamblu, iar printre cele 4.000 de absolvente ale Colegiului Wellesley din SUA, în perioada1896‐1913 numărul nou‐născuţilor a fost de circa 1000, în condiţiile când, pentru a se preîntâmpina actuala scădere a populaţiei, ar fi trebuit să se nască 8000 de copii şi dintre ei niciunul să nu fi murit tânăr. Nu încape îndoială că civilizaţia produsă de rasa albă prezintă această caracteristică singulară, că pe măsură ce este asimilată de bărbaţi şi de femei, aceştia devin sterili. Oamenii cei mai civilizaţi sunt cei mai sterili, iar cei mai puţin civilizaţi sunt cei mai fertili. În prezent, sectoarele cele mai inteligente ale naţiunilor occidentale se împuţinează continuu. Într‐un răstimp scurt, naţiunile occidentale în ansamblul lor vor scădea numeric, dacă nu cumva scădereava fi compensată prin imigraţie din regiuni mai puţin civilizate. Iar imigranţii, pe măsură ceasimilează civilizaţia ţării de adopţie, vor deveni şi ei, la rândul lor, relativ sterili. Este clar că o civilizaţie ce are această caracteristică devine instabilă; dacă nu poate fi determinată să se reproducă numeric, cu siguranţă că, mai devreme sau mai târziu, se va stinge, lăsând locul uneialte civilizaţii, la care dorinţa de a avea copii şi‐a păstrat destulă vigoare, pentru a împiedica declinul demografic.”⁽⁸⁾ Se pare ca declinul ratei fertilitatii s-a instalat încă din momentul de maximă dezvoltare a Occidentului (ani ‘20 ai sec. XX) şi a fost resimţit într-o primă etapa ca o modificare la nivel de mentalitate. Mai apoi, dupa anii ’60, această mentalitate a erupt, s-a răspândit şi modificat însuţi structura socială. Naşterea (şi creşterea) copiilor a început să fie percepută ca o piedică în calea afirmării profesionale şi personale, în calea libertăţilor şi a plăcerilor oferite tocmai de către civilizaţia occidentală. S-a ajuns în sec XXI ca expunerea prelungită la un anume tip de viaţa consumist şi hedonist propriu societăţilor dezvoltate din Occident să conducă în cadrul populaţiei feminine şi masculine la o formă de sterilizare mentală: a dispărut sau s-a atrofiat apetitul natural pentru proceere. Tot Bertrad Russel – un optimist predicator al fericirii – indică – indica! – şi calea prin care poate fi – putea fi! – salvată civilizaţia occidentală: “dacă popoarele de rasă albă vor să supravieţuiască, se impune ca statutul de părinte să recapete capacitatea de a aduce fericire părinţilor” ⁽⁸⁾. De remarcat că prea putin s-a ţinut seama de această recomandare în elaborarea politicilor demografice din cea de-a doua jumătate a sec. XX (vezi cazul Romaniei – anexa 5 sau al Chinei – anexa 2), în momentul în care a fost conştientizat pericolul presiunii demografice.

 

Desigur, la realitatea demografică (atât cantitativă, cât şi calitativă) a zilelor noastre concură – pe lângă influenţa negativă a bunăstării – şi alţi factori complexi şi greu cuantificabili – de natură biologică, economică, socială, culturală, tradiţii etc…  – , factori care se regăsesc în interdependenţă şi care au, uneori, o acţiune contradictorie.  Îi vom lăsa deoparte deoarece nu pot fi folosiţi drept vectori pentru elaborarea unui model demografic viabil pentru viitor. 

Sub aspect calitativ – la nivel macroscopic – se mai poate face şi o altă constatare: Popoarele non-occidentale devin mai sănătoase, mai urbanizate, mai puţin sărace şi mai educate. (vezi Tabelul 5). “Indicele dezvoltării umane”⁽¹⁾ – indice ce combină PIB-ul pe cap de locuitor (considerat în funcţie de puterea de cumpărare), speranţa de viaţă, nivelul de instruire – creşte mai rapid pentru Statele Arabe (civilizaţia islamică) şi pentru zona Africii-subsahariene (Civilizaţia Africană) (vezi Tabelul 4). Iar schimbările în alfabetizare, educaţie şi urbanizare vor face populaţiile non-occidentale tot mai conştiente de identitatea lor, mai uşor de polarizat şi de motivat. Într-un cuvânt - mai puternice (şi mai periculoase).

Tabel 4 – Indicele dezvoltării umane⁽¹⁾

Tabel 5 – Corelaţia dintre Indicele de dezvoltare umană şi speranţa de viaţa, educaţia, distribuirea PIB-ului pe cap de locuitor şi urbanizare pentru marile civilizaţii ale lumii ⁽¹⁾

(*) - În economie şi geografie rata de dependenţă reprezintă raportul între populaţia dependentă (care nu poate munci) şi populaţia activă (aflată în câmpul muncii). Acest indicator măsoară presiunea la care este supusă populatia activă.

Tot în “Indicatorul Dezvoltării Umane”⁽¹⁾ (vezi Tabelul 5) se reflectă şi un alt fenomen ce afectează calitativ demografia occidentală: îmbătrânirea populaţiei. (Cazul Japoniei este concludent: până în 2060 peste 40% din populaţie va avea peste 65 ani) ⁽⁵⁾. Media de vârstă a occidentalilor creşte constant – graţie asistenţei medicale, accesului la informaţie, protecţie sociale, muncii tot mai usoare, etc… - iar proporţia mare a populaţiei pensionate împovărează tot mai mult populaţia activă. Alte civilizaţii sunt şi ele împovărate de un număr mare de copii – rată a fertilităţii mare şi respectiv o rată de dependentă mare –, dar aceştia sunt potenţialii muncitori şi soldaţi ce vor face posibilă dezvoltarea şi expansiunea viitoare.

Nu este nevoie în încheiere decât de un QED. Singura consolare este acea că şi civilizaţiile (cea arabă/islamică şi cea africană) care se ridică acum, care ajută la prăbuşirea (şi  vor prelua moştenirea) civilizaţiei Occidentale vor ajunge şi ele în acelaşi impas. Dar câte risipă de spirit, de materii prime şi de energie în acest proces ciclic şi inexorabil.

Anexe:

Anexa 1

La întrebarile privind viitorul populaţiei globului poate răspunde şi graficul de mai jos ⁽¹¹⁾. Deşi graniţele civilizaţiilor nu corespund în totalitate zonelor geografice analizate, putem asocia:

Civilizaţia Occidentală + Civilizaţia Latino-Americană – Americii de Nord, Americii Latine şi Europei,

Civilizatia Sinică + Civilizaţia Japoneză (pentru simplificare acceptam existenţa acestor civilizaţii şi în zilele noastre) + Civilizaţia Islamică + Civilizaţia Hindusă – Asiei,

Civilizaţia Africană – Africii,

Civilizaţia Latino-Americană – Americii Latine. 

Imaginea 1: Populaţia lumii în perioada 1950-2050 (statistici si estimari)

Anexa 2  Demografia Chinei⁽¹⁰⁾

Populaţia Chinei a crescut îngrijorător în ultimii 50 ani şi se estimează că pâna în anul 2050 va creşte cu încă 211 milioane. Din 1950, când populaţia Chinei era de 552 milioane, a ajuns la sfârşitul secolului XX la 1,24 miliarde, trecând prin următoarele faze:

·         1960 - 662 milioane,

·         1970 - 829 milioane

·         1980 - 987milioane,

·         1990 - 1,14miliarde.

Astfel, la sfârşitul anilor '70, guvemul chinez a început un program de control al naşterilor, continuat până în prezent. În 1970 au fost adoptate 3 legi importante în ceea ce priveşte planificarea familială:

·         căsătoria târzie (28 de ani pentru bărbaţi - 25 în zone rurale şi 25, respectiv 23 de ani pentru femei);

·         distanţarea naşterilor (cel putin 4 ani)

·         reducerea numărului de copii per familie. Aceasta prevedea 2 copii pentru familiile din mediul urban şi 3 pentru cele din mediul rural. În 1979, acest număr a fost limitat la un singur copil.

Această strategie coercitivă a inclus avortul şi sterilizarea forţată, amenzi şi pedepse pentru cuplurile care încalcă legea.

Familiile cu un copil erau susceptibile de a fi sterilizate.

Celor care se conformau li se ofereau subsidii financiare, precum şi prioritate în ceea ce priveste accesul la bunuri şi servicii, promovarea la locul de munca precum şi tratamentul medical gratuit al copilului pe care îl aveau atâta timp cât acesta era minor.

Ca urmare a acestor politici guvemamentale:

·         rata creşterii populaţiei a scăzut cu 0,4 din 1990 până în 1998, ajungând în 1998 la 1,07.

·         rata fertilităţii a scăzut de la 2,31 în 1990 la 2,12% în 1991, la 1,91 în 1994, 1,80 în 1997 şi la 1.75 în 1998.

·         un fenomen îngrijorător apărut ca urmare a acestor politici este creşterea ratei de masculinitate. Raportul de masculinitate era în 1998 de 117 barbati la 100 femei, lucru datorat numeroaselor avorturi ale fetusilor de sex feminin.

·         a crescut rata de migraţie.

·         densitatea populaţiei a continuat să crească, nefiind influenţată de politicile demografice. În 1998 a ajuns la 130 loc/km2.

Deşi scăderea ratei fertilităţii în China este o necesitate, mijloacele prin care guvemul chinez realizează acest lucru au fost aspru criticate, considerându-se că sunt violari ale drepturilor omului. Apoi, anumite studii au demonstrat că metodele coercitive utilizate de guvem nu au dus decât la descresteri ale ratei de fertilitate pe termen scurt şi au sugerat că scăderea numărului populaţiei în China în anii '70 s-a datorat de fapt modificărilor în stilurile de viaţă, modificări generate de urbanizare şi industrializare.

            Neajunsurilor metodelor coercitive de reducere a fertilităţii li s-au opus strategiile deliberate pentru îmbunătăţirea condiţiiilor economice. Există mai multe dovezi că creşterea economică duce la aprobarea socială a familiilor mai mici, care permit o mai mare libertate pentru cei doi adulti şi o creştere a calităţii educaţiei oferite copiilor. Apoi, dezvoltarea şi folosirea noilor practici agricole a dus la o creştere substanţială a producţiei alimentare. Aceasta, împreună cu politicile de îmbunătăţire a repartiţiei resurselor, constituie o altă strategie importantă în rezolvarea problemei creşterii populaţiei.

Vezi si Anexa 1.

Anexa 3 Demografia lumii musulmane ⁽¹²⁾

Un studiu demografic extensiv făcut în mai mult de 200 de țări a descoperit că, la sfârșitul anului 2009, în lume trăiau 1,57 de miliarde de musulmani de toate vârstele reprezentând 23% din populația lumii estimată la 6,8 miliarde. (studiu derulat de Pew Research Centre’s Forum on Religion & Public Life)

Câteva date din studiul Pew⁽¹³⁾:

• Mai mult de 60% din populația musulmană globală trăiește în Asia și în jur de 20% trăiește în Orientul Mijlociu și nordul Africii.
• Regiunea Orientul Mijlociu – nordul Africii are cel mai ridicat procent de țări majoritar musulmane.
• 80% dintre musulmanii lumii trăiesc în țări în care musulmanii sunt majoritatea.
• Din cei aproximativ 317 milioane de musulmani care trăiesc ca minorități religioase, în jur de trei sferturi dintre ei trăiesc în cinci țări: India (161 milioane), Etiopia (28 milioane), China (22 milioane), Rusia (16 milioane) și Tanzania (13 milioane).
• Aceste minorități musulmane sunt adesea extrem de mari. India, de exemplu, are a treia populație musulmană ca mărime din lume. China are mai mulți musulmani decât Siria, în timp ce Rusia are mai mulți musulmani decât Iordania și Libia la un loc.
• Din populația musulmană globală, 10-13% sunt musulmani șiiți și 87-90% sunt sunniți. Majoritatea șiiților trăiesc în doar patru țări: Iran, Pakistan, India și Irak.
• Două treimi din populația musulmană globală se găsesc în doar 10 țări. Din aceste 10 țări, 6 sunt în Asia (Indonezia, Pakistan, India, Bangladesh, Iran și Turcia). 3 sunt în nordul Africii (Egipt, Algeria și Maroc) și una în Africa sub-sahariană (Nigeria).

Un alt studiu Pew ⁽¹³⁾ previzionează că populația musulmană globală va crește cu aproximativ 35% în următorii 20 de ani, de la 1,6 miliarde în 2010 la 2,2 miliarde până în 2030. Global, se prognozează că populația musulmană va crește cu o rată de două ori mai mare decât cea non-musulmană în următoarele două decenii – o rată medie anuală de 1,5% pentru musulmani în comparație cu 0,7% pentru non-musulmani. Dacă tendința aceasta continuă, musulmanii vor constitui 26,4% din populația totală a lumii care se estimează că va atinge 8,3 miliarde în 2030 (şi 10 miliarde până la sfârşitul sec. XXI)⁽¹⁷⁾.

În Uniunea Europeana trăiesc la ora actuală aproximativ 30 milioane de musulmani, adică în jur de 8% din populaţie.

Vezi anexa 1.

Anexa 4 Demografia civilizaţiei africane

Estimările INED⁽¹⁹⁾ (Institutul Naţional de Studii Demografice din Franţa) arată că până în 2100, unul din trei locuitori ai lumii, probabil, va locui pe teritoriul Africii, în ciuda foametei și a SIDA, față de unul din șapte astăzi.

In anul 2011 60% din populaţia lumii trăia în Asia şi 15% în Africa. Până în anii 1990, Europa a fost a doua în ierarhia celor mai populate zone ale lumii, dar în 1996 populaţia Africii a surclasat Europa pentru prima dată. Populaţia Africii va creşte foarte rapid, cu 2,3 procente pe an în perioada 2010-2015,  dublul ratei de creştere a populaţiei Asiei  (1% pe an). Populaţia Africii a depăşit un milliard în 2009 şi se aşteaptă să ajungă la 2 miliarde în doar 35 de ani (până în 2044), chiar dacă rata fertilităţii va scădea de la 4,6 în perioada 2005-2010 la 3 în perioada 2040-2045.

Conform aceloraşi estimări INED, în Africa sub-sahariana este de așteptat ca populația să crească de la circa 600 de milioane în 2000 la aproape 3,4 miliarde în 2100. Până la sfârșitul acestui secol, populația Africii ar putea să fie de patru ori mai mare decât acum.

Vezi şi anexa 1.

Anexa 5 Demografia României

Publicarea Decretului 770 din 1 octombrie 1966 privind reglementarea întreruperii sarcinii a adăugat o altă pagină la seria neagră de politici demografice represive din sec. XX. Metodele folosite de regimul Ceauşescu pentru a creşte rata natalităţi nu au fost cu nimic mai prejos decat cele ale Chinei cu ale sale politici ale avortului silit şi ale Germanei naziste cu politicile sale pro şi anti-nataliste bazate pe criterii rasiale.  Astfel, acel decret ce reflectă o ideologie a egalităţii şi a echităţii prost înţeleasă, a ajuns să afecteze întreagul segment de populatie de peste 25 de ani indiferent de statutul lor marital sau reproductiv (de exemplu toate persoanele fără copii – chiar şi cele sterile! – plăteau impozit).

Decretul 770/1966⁽¹⁶⁾ a criminalizat avortul, abrogând Decretul 463/1957 care liberalizase această practică. Avortul era permis doar dacă:

a) sarcina punea viaţa femeii într-o stare de pericol;
b) unul din părinţi suferea de o boală gravă, care se transmite ereditar, sau care determina malformaţiuni congenitale grave;
c) femeia însărcinată prezenta invalidităţi grave fizice, psihice sau senzoriale;
d) femeia era în vârstă de peste 45 de ani;
e) femeia născuse patru copii şi îi avea în îngrijire;
f) sarcina era urmarea unui viol sau a unui incest.

Într-un singur an de la acest decret rata fertilităţii a sărit de la 1,9 la 3,1, iar într-un răstimp de aprox. 23 de ani populaţia Romaniei a crescut cu 20% ajungând la un max de 23 de milioane înainte de Revoluţie. Populaţia a avut însă de plătit un preţ greu pentru toate aceste efecte benefice asupra demografiei. Deoarece necesitatea avorturilor a existat în continuare, o adevarată mafie a avorturilor s-a dezvoltat în subteranele sistemului medical (şi nu numai). Din pricina metodelor de avort – uneori empirice şi dureroase, a personalului fără pregătire de specialitate în domeniu, precum şi a igienei precare a mediului în care s-a făcut intervenţia, multe dintre femeile care au făcut avort în acea perioadă – daca au supravieţuit intervenţiei – au avut de suferit traume atât fizice cât şi psihice.

Renunţarea la aceasta lege abuzivă a fost una dintre priorităţile regimului instaurat după Revoluţie. Decretul-lege nr.1 din 26 decembrie 1989⁽¹⁷⁾ prin care se abrogau legi, decrete şi alte acte normative anterioare, publicat în Monitorul Oficial nr. 4/27 din dec. 1989, făcea referirea şi la Decretul nr.770/1966 privind reglementarea întreruperii cursului sarcinii.

În perioada care s-a scurs de la abrogarea decretului s-a elaborat o noua legistaţie menită să atenueze inversarea tendinţelor demografice din perioada comunistă^(10)(15):

·         Ordonanţa de Urgentă a Guvernului nr.96/2003 privind protecţia maternitatii la locul de muncă, cu modificările şi completările ulterioare,

·         Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 148/2005 privind susţinerea familiei în vederea creşterii copilului, cu modificările şi completările ulterioare,

·         Legea nr. 210/1999 – Legea concediului paternal,

·         Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, cu modificările şi completările ulterioare etc.

În present (conform datelor publicate de către I.N.S. ca urmare a recensământului din 2011) populaţia Romaniei a ajuns la acelaşi nivel ca în ’66 – 19 milioane. Din pricina migraţiei forţei de muncă şi a ratei fertilităţii foarte mici (1,3) ne putem aştepta ca populaţia României să scadă şi mai mult în continuare (poate chiar mai accelerat decât în întreaga zonă occidentală).

Bibliografie:

1.     sursa: http://hdr.undp.org/en/media/HDR_2011_EN_Tables.pdf - Human Development Report 2011 – Staatistical Annex):

2.     Samuel P. Huntington – “Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale” (1996) (pag. 114, pag. 284, pag. 285, etc…)

3.     Patrick Manning – “Migration in World History”  (2005)

4.     Sursa: http://en.wikipedia.org/wiki/Demographics_of_the_world

5.     Date demografice:

http://en.wikipedia.org/wiki/Demography

Romania:

http://en.wikipedia.org/wiki/Demographics_of_Romania

USA:

http://en.wikipedia.org/wiki/Demographics_of_USA

Anglia (UK):

http://en.wikipedia.org/wiki/Demographics_of_the_United_Kingdom

http://www.watsonwyatt.com/news/featured/wef/uk.pdf

Franta:

http://en.wikipedia.org/wiki/Demographics_of_France

Italia:

http://en.wikipedia.org/wiki/Demographics_of_Italy

http://www.watsonwyatt.com/news/featured/wef/italy.pdf

Spania:

http://en.wikipedia.org/wiki/Demographics_of_Spain

http://www.watsonwyatt.com/news/featured/wef/spain.pdf

Germania:

http://en.wikipedia.org/wiki/Demographics_of_Germany  

China:

http://en.wikipedia.org/wiki/Demographics_of_China

http://www.china-profile.com/data/fig_WPP2010_TFR_1.htm

Japonia:

http://en.wikipedia.org/wiki/Demographics_of_Japan

6.     Lucian Boia – Franta, hegemonie sau declin

7.     http://en.wikipedia.org/wiki/Demographic-economic_paradox

8.     Bertrand Russell – În căutarea fericirii (pag – 172-173, pag 174)

9.     Documentarul: Demographic Winter - the decline of the human family

http://www.youtube.com/watch?v=lZeyYIsGdAA

10.  Maria Doboş – Politica şi fertilitate

11.  Sursa: United Nations, Department of Economic and Social Affairs, Population Division (2011): World Population Prospects: The 2010 Revision. New York

12.  Articol web: Ce înseamnă ‘lumea musulmană’? - http://frontiers.ro/ce-inseamna-lumea-musulmana/

13.  studii derulate de Pew Research Centre’s Forum on Religion & Public Life) -http://www.pewforum.org/Mapping-the-Global-Muslim-Population.aspx http://www.pewforum.org/The-Future-of-the-Global-Muslim-Population.aspx

14.  http://en.wikipedia.org/wiki/Fertility_rate

(Lista ratelor fertilitatii actuale pentru toate tarile: http://en.wikipedia.org/wiki/List_of_sovereign_states_and_dependent_territories_by_fertility_rate)

15.  Indicele dezvoltarii umane. Romania in context international de Ioan Mărginean

http://www.revistacalitateavietii.ro/2010/CV-1-2-2010/03.pdf

16.  DECRET   Nr. 770 din  1 octombrie 1966

17.  DECRET-LEGE nr.1 din 26 decembrie 1989 privind abrogarea unor legi, decrete şi alte acte normative

http://www.cdep.ro/pls/legis/legis_pck.htp_act_text?idt=11000

18.  http://unimedia.info/stiri/studiu-demografic-se-schimba-culoarea-populatiei-globale-37943.html