De ce este România altfel? de Lucian Boia

Încă din titlul eseului scris de Lucian Boia – “De ce este Romania altfel?” – răzbate obida. Obida – cât de neaoş este acest cuvânt! – de a fi român. Sau poate este doar intonaţia cu care eu însumi îl citesc: De ce este Romania astfel? Pentru mine întrebarea este pe cât legitimă, pe atât de retorica. Dar chiar dacă autorul şi-a luat în serios rolul de a răspunde la ea, o doză de subiectivism amar este totuşi uşor de perceput în adâncul textului. Şi de iertat fiindcă nu este altceva decât o formă de onestitate şi afecţiune. În cele din urmă un roman – Lucian Boia – fie el şi istoric – se adresează altor români. Un român care nu se dezice de apartenenţa la specia homo mioriticus, de lunga şi înceţoşata lui istorie, are curajul să critice prezentul şi păstrează o doză de optimism pentru viitor. Atât optimism cât îi permite luciditatea şi înţelepciunea pe care ţi-o aduce cunoaşterea lecţiilor istoriei.

De fapt  această carte nu este o carte de – şi despre – istorie. Sau nu numai de – şi despre – istorie. Înţelegem din paginile ei că istoria este un produs al oamenilor; nu există numai împrejurări sau justificări. În spatele unor fapte şi a unor decizii stau oameni; oameni care au avut întotdeauna de ales şi nu întotdeauna au ales bine – sau cel mai mic rău – ci au ales în deplină concordanţă cu felul lor de a fi. În cazul nostru români au fost coerenţi şi consecvenţi cu inconfundabilul şi atât de greu de definit spirit mioritic, bizantin. Dar lucrurile se puteau petrece şi altfel. Viitorul nu este o continuare a trecutului; viitorul este o continuare a prezentului, o consecinţă a deciziei. Iar decizia te reprezintă. Lucian Boia ne propune o radiografie a sufletului românesc plecând de la deciziile trecutului. Descoperim astfel precaritatea, complexul de inferioritate, lipsa onoarei, apatia şi lentoarea – termeni benigni pentru lene, lipsa educaţiei şi minciuna care ne caracterizează.  Paradoxal însă nici măcar aceste calităţi negative nu sunt nici definitive şi nici categorice. Oriunde în istorie şi în prezent întâlnim situaţii în care surprindem prin atingerea unor culmi contrare. De fapt asta este şi drama României şi a românilor, drama care continuă şi astăzi şă ne sfâşie social şi politic: echivocul. Echivocul în faţa istoriei şi a noastră înşine. Echivocul ca adaptare. Echivocul ca oscilare. Echivocul ca indecizie şi indecizia ca decizie.

Nu! Nu suntem blestemaţi şi nu suntem nici victime ale unor nefavorabile împrejurări istorice (consecinţe ale unei marginalizări geopolitice) – teze care alimentează mitul naţional. Nu suntem nici ultimii, după cum este evident ca nu suntem nici pe departe fruntaşi. Nimeni din afară nu ne vrea mai mult răul decât îşi vrea sieşi binele, câtă vreme noi ne suntem cei mai credincioşi duşmani. Suntem pur şi simplu români – homo mioriticus, o specie pe cale de dispariţie. Să începem prin a ne accepta slăbiciunile şi statura în faţa istoriei pentru a ne exploata la maxim viitorul. În fond şi în trecut au existat momente în care istoria a lucrat în favoarea noastră şi acele momente pot reveni daca vom avea luciditatea şi înţelepciunea – aceleaşi calităţi pe care ni le propune istoricul Lucian Boia – să le surprindem şi să le speculăm  .

Prăbușirea civilizației occidentale - Introducere

După cum există o povară a trecutului, tot astfel există şi o povară a viitorului; amândouă intră în componenţa prezentului şi a realităţii în care el se desfăşoară.  Dacă însă putem fugi de trecut (şi de tot ce poate aduce el mai rău – de remuşcări), prin uitare sau ignoranţă, viitorul ne vom izbi într-un fel sau altul, fie că este vorba de un viitor particular, îngust,  fie că este vorba de un viitor comun, integrator. Al familiei, al societăţii, al economiei, al etniei, al naţiunii, al tării şi în cele din urmă al civilizaţiei din care facem parte. Nu aş dori ca din titlu însuşi să transmit o undă de pesimism care să alimenteze fracţiunile contestatare sau inadaptate ale civilizaţiei occidentale.  În primul rând, orice sfârşit se poate constitui într-un nou început, iar în al doilea rând rămâne deschisă întrebarea dacă civilizaţia occidentală este ghidată spre viitor sau dacă evoluţia ei este ineluctabilă şi în cel mai bun caz poate fi doar previzionată de meteorologi al viitorului – precum Alvin Toffler sau George Friedman.  Nu există un răspuns simplu şi fără echivoc în această privinţă, după cum nici viitorul nu este sigur – şi poate nici singur (după cum susţinea Hugh Everett III) . Va deveni unic şi sigur atunci când îl vom întâlni. Până atunci putem vorbi doar de tendinţe şi probabilităţi, fară ca acest lucru să însemne că avem de-a face cu un soi de ghicit empiric.

Orice analiză a viitorului pleacă de la datele pe care le oferă prezentul. Ori însuşi prezentul este perceput diferit. Ne confruntăm cu doua viziuni antitetice asupra civilizaţiei occidentale în care am fost absorbiţi. Pe deoparte Occidentul ne apare ca un colos impunător prin forţă şi înălţime, blând şi generos cu supuşii săi, însă necruţător cu adversarii; pe de altă parte Occidentul pare a fi doar umbra decrepită şi lipsită de vlagă a aceluiaşi colos. Pe deoparte unii dintre supuşii săi cred că el va continua neschimbat să aibă grijă de ei la infinit; pe de altă parte sunt voci care susţin că „până la Amaghedon mai sunt doar câteva minute”⁽¹⁾ (neînţelegând prin aceasta teama iraţională de sfârşitul anului 2012). 

⁽²⁾În favoarea primei viziuni, specialiştii aduc următoarele argumente: Occidentul deține şi administrează sistemul bancar internaţional, controlează toate monedele forte, este principalul consumator mondial, furnizează majoritatea produselor finite din lume, domină piețele de capital internaționale, exercită o autoritate morală considerabilă în multe societăți, este capabilă de intervenții militare de proporții, controlează rutele maritime, realizează cercetările tehnice cele mai avansate, domină accesul în spațiul cosmic, domină industria aerospațială, domină comunicațiile internaționale, domină industria armamentului de înaltă tehnologie, etc. Același Occident este însă – conform altor specialiști – în declin datorită: creșterii economice prea lente, stagnării demografice, șomajului, deficitelor bugetare enorme, lipsei eticii muncii, dezintegrării sociala, drogurilor şi criminalității, etc…

Prima imagine a Occidentului în prezent – cea prosperă şi optimistă – precum şi cea de-a doua – cea amenințătoare şi pesimistă – ambele adevărate şi neadevărate în același timp pentru că sunt incomplete – le percepem de fapt ca pe două faţete ale aceleiaşi monede. Ambele determină – şi sunt produse de – paralizia în faţa viitorului. Alvin Toffler prevedea – încă din deceniul opt al secolului trecut – schimbarea ce o aduce cu el viitorul şi ne încuraja să ne eliberăm intelectul şi voinţa în faţa lui. Şi eu sunt de părere că prima datorie în faţa viitorului nostru ca civilizaţie – oricare ar fi el! – este să-l înţelegem şi să-l întâmpinăm.

Prăbuşirea Civilizaţiei Occidentale nu este un verdict, ci este un semnal de alarmă. (În niciun caz nu este continuarea – şi finalitatea Declinului Occidentului surprins de Spengler în anii `20 ai secolului trecut). Oricât de multe argumente vom aduce în sprijinul declinului şi prăbuşirii (argumente de tip istoric, demografic, cultural, economic, financiar, politic, sociologic, etc…), ele nu trebuie să ne zdruncine încrederea în om, în atomul civilizaţiei care se poate oricând regrupa în alte forme noi de organizare mult mai eficiente. Inevitabila tristeţe cu care constatam anumite tendinţe şi stări de fapt, nu trebuie să afecteze – şi nu afectează – luciditatea cu care aceste tendinţe şi stări de fapt sunt analizate.  

Înainte însă de a vorbi de prăbuşirea civilizaţiei occidentale, avem de răspuns la două întrebări: Ce este civilizaţia? şi Cine (sau ce) este Occidentul?  

Bibliografie:

1.     1. Alvin Toffler – Al treilea val

2.     2. Samuel P. Huntington – Ciocnirea civilizaţiilor (şi refacerea ordinii mondiale)

3.     3. Cynthia Stokes Brown – Istoria lumii (de la Big-Bang până în prezent)

4.     4. George Friedman – Următorii 100 de ani

5.     5. Oswald Spengler – Declinul Occidentului

Prăbuşirea civilizaţiei occidentale - Cultură şi civilizaţie - Definiţii

Deoarece fiecare teoretician ce a încercat să aducă filozofia pe terenul istoriei şi antropologiei a pornit de la o interpretare proprie – uneori absolut originală – a conceptelor de cultură şi civilizaţie, s-a ajuns, în cele din urmă, la o confuzie prin diversitate.  (Autorul unei „Istorii a culturii şi civilizaţiei” – Ovidiu Drimba – nota în introducerea sa că pentru termenii de cultură şi civilizaţie se cunosc nu mai puţin de 180 de definiţii (după C. Kluckhohn şi A. L. Kroeber)). Este nevoie de răbdare pentru a decela şi a reţine caracteristicile esenţiale – şi utile – ale acestor concepte dihotomice. Şi chiar dacă putea face acest lucru, din păcate nu este posibilă o clarificare definitivă fiindcă de fiecare dată definiţiile conceptelor au servit scopurilor şi viziunilor integratoare sau specifice ale autorilor ce au operat cu ele... Chiar şi pe parcursul acestui eseu se va ivi necesitatea folosirii sensurilor multiple ale cuvintelor cultură şi civilizaţie şi – mai mult decât atât - definirea unor noi sensuri.

Dintre cele două cuvinte, cuvântul cultură a intrat cel mai devreme în vocabular. Îl regăsim la autorii latini în expresia „cultura a spiritului” – cultura animi, expresie preluată mai apoi în Renaştere în sensul  la singular de îmbogăţire a spiritului. (Este încă foarte cunoscută şi utilizată sintagma om de cultură ce desemnează un om preocupat de valorile şi nevoile spirituale şi intelectuale). După ce marchizul de Mirabeau va introduce pentru prima dată în sec. XVIII (mai precis în 1756) cuvântul civilizaţie – de asemenea într-un sens la singular (drept standard de evaluare a societăţilor după gradul de stabilitate, educaţie şi urbanizare), dar şi într-unul pluralist (acela de arie culturală) – toţi filozofii francezi ce îl vor răspândi, până în zilele noastre, vor considera cultura o subdiviziune a civilizaţiei, ajungându-se – în extremis – la o identificare totală a culturii cu civilizaţia (dicţionarul enciclopedic „Quillet” din 1938 defineşte conceptul de civilizaţie ca „sinonim cultură”).

Mult mai riguroşi şi mai dogmatici, autorii germani din sec. XIX – după ce preiau termenii – îi scindează şi aşează fie pe acelaşi nivel, fie pe nivele diferite. În ciuda separării, ei devin complementari, se influenţează reciproc, descriind un ideal uman colectiv de dezvoltare şi de împlinire. Astfel civilizaţia va desemna achiziţiile materiale ale unei societăţi, progresul tehnicilor şi instituţiilor ei, pe când cultura unei societăţi va însemna ansamblul creaţiilor sale spirituale şi ale trăsăturilor sale morale. (Ovidiu Drimba va da o definiţie exhaustivă celor doi termeni (anexa 1)). Aceasta distincţie şi inter-relaţie dintre cultură şi civilizaţie – clasică în Germania – va atinge paroxismul în lucrarea lui Oswald Spengler – Declinul Occidentului, unde termenul Kultur desemnează ansamblul şi manifestările unei societăţi considerate în desfăşurarea ei istorică, în vreme ce Zivilisation ar fi forma sclerozată pe care aceeaşi cultura o va îmbrăca în forma ei finală. (Ca o mică paranteză, încă din anii `20 Spengler considera că suntem martorii Iernii Civilizaţiei Faustiene – occidentale – Der Winter des faustischen Zivilisation).  

Pe lângă aceste două interpretări de bază, unul istoric – civilizaţia înţeleasă ca o istorie a unei culturi superioare – şi celălalt etnologic – civilizaţia şi/sau cultura desemnând un ansamblu de trăsături caracteristice pe care le prezintă o colectivitate umană unitară: limba, instituţii, obiceiuri, tehnici, credinţe, moduri de gândire –, sub influenţa lui Tonybee (şi a scolii antropologice americane – s-a răspândit şi un alt sens – un alt distinguo (cum îl numeşte Neagu Djuvara): civilizaţia ca cel mai mare ansamblu de culturi superioare. În acest context termenul cultura ar desemna acele societăţi care au conştiinţa că se diferenţiază de altele, indiferent de dimensiunea şi durata ei in timp.

Deoarece – cum am mai spus – definiţiile asociate culturii şi civilizaţiei au mai mult valoare instrumentală (depinzând de contextul în care sunt folosite, nu voi respinge niciuna dintre ele. Voi încerca, în schimb, plecând de la aceste definiţii, să elaborez altele noi, mai clare în contextul temei alese: aceea de declin şi prăbuşire a Occidentului. Aveam nevoie atât de o interpretare istorică (determinism istoric) cât şi de una sociologică/etnologică/antropologică.

Pentru cuvântul cultură vom înclina mai mult spre sensul sociologic/ etnologic/antropologic. Cultura ne apare astfel ca un produs al unei grupări umane, expresie a nevoii individuale de comunicare pe sine şi relaţionare în contextul conştientizării apartenenţei la un grup. Cultura ar avea astfel atât un rol de coeziune internă cât şi de diferenţiere externă faţă de alte culturi, iar produsul ei, obţinut prin sublimare culturală – expresie nemijlocită a spiritului acelei culturi – va fi desemnat tot prin termenul de cultură, deoarece va fi o materializare a aceleiaşi nevoi de comunicare pe sine şi relaţionare. (Cultura ca produs al culturii). 

Căutând urmele culturii în orice grup uman coagulat putem extrage unele dintre caracteristicile ei principale:

- criteriul de apartenenţă,

- identitatea pe care o oferă,

- comunicarea (limba, formule de salut, comunicarea nonverbală, etc…), „Cultura înseamnă comunicare, iar comunicarea înseamnă cultură” - Edward Hall – a se vedea si anexa 2

- ierarhia

- cosmogonia

- locaţia în care au se petrec interacţiunile culturale

- emblema

- simbolul/simbolurile

- codul vestimentar

- legile – atâta vreme cât aceste legi reglementează şi determină un comportament social (uneori chiar şi ierarhia)

Având la îndemână aceste elemente de identificare a culturilor, putem ajunge la următoarele concluzii: 

1. Există în cadrul civilizaţiilor actuale (în special în cadrul civilizaţiei occidentale) mai multe tipuri de culturi, dintre care am putea enumera:

- cultura de tip etnic/naţional – de exemplu: Cultura românilor

- cultura de tip religios – de exemplu cultura creştin-ortodoxă

- cultura de tip corporatist sau instituţional (uneori transnaţională cum ar fi, de exemplu, cultura unei companii multinaţionale)

- cultura de tip politic – de exemplu: cultura partidului naţional-liberal

- cultura de tip social – de exemplu: cultura milionarilor romani

- cultura de tip sportiv – de exemplu: cultura clubului Steaua

- cultura de tip familial – de exemplu: cultura familiei Popescu

- cultura de tip militar – de exemplu: cultura armatei romane

- altele (însumând culturile ce nu se pot încadra într-o tipologie anume) – de exemplu: cultura homosexualilor

2. Un individ poate aparţine uneia sau mai multor culturi, ceea ce îi crează mai multe identităţi. Exemplu: un individ poate fi – în acelaşi timp! – român, creştin-ortodox, angajat al unei firme, liberal, soţ şi – de ce nu? – stelist.  Nu este însă mai puţin adevărat că nu poate exista decât o cultură primară care să capteze total un individ. Celelalte culturi în care este integrat – parţial – le denumesc culturi secundare.

Deoarece cultura – în sensul oferit mai sus – este definita (şi) prin comunicarea şi prin ierarhia ce se stabileşte între indivizi, nu există culturi individuale, însă orice grupare de indivizi – cu doi sau mai mulţi membri – cu interese comune, pot dezvolta o cultură. Şi poate cel mai clar exemplu – deoarece putem identifica în el toate elementele ce descriu o cultură – este cultura de tip familial: regăsim criteriul de apartenenţă – căsătoria civilă şi cununia religioasă – ce stabileşte o identitate clară: soţ-soţie, în teorie cu drepturi şi responsabilităţi egale (este vorba totuşi de o familie occidentală!), cu valori comune fie de ordin material (casă, maşină, terenul, economiile), fie de ordin spiritual (dragostea reciprocă, grija faţa de copil/copii, suportul dat părinţilor în vârstă) într-un spaţiu relativ restrâns denumit generic cămin. În majoritatea cazurilor există şi o cosmogonie a acestei culturi – ce face obiectul unui cult – prima întâlnire, declaraţia de dragoste, cererea în căsătorie, căsătoria propriu-zisă, primul copil, etc..., iar emblema acestei culturi este tocmai inelul care certifică aderarea la respectiva cultură (şi la valorile ei). 

Odată cu recunoaşterea existenţei tuturor culturilor (mai mici sau mai mari) dintr-o civilizaţie, ne apar ca evidente fenomene negative precum aculturarea - „procesul prin care indivizii/grupurile de indivizi care intră în contact direct sunt atraşi treptat de sistemul de valori şi practici ale unuia sau altuia dintre indivizi/grupuri” [Redfield, Linton şi Herskovits 1936, p. 149 apud Şerbănescu, p. 276], şocul cultural – „incapacitate temporară de comunicare” [Şerbănescu, p. 273] apărută în momentul în care un individ aparţinând unei culturi este plantat în mijlocul altei culturi – sau alienarea culturală – „ce se manifestă printr-un proces de devalorizare a culturii gazdă şi dorinţa de întoarcere la cultura de origine, individul având sentimente de marginalizare socială, frustrare, furie” [Şerbănescu, p. 279]” – , fenomene ce stau la baza oboselii (şi – de ce nu? – a bolilor psihice) resimţite de către membrii acestor culturi.  Valori diferite – uneori contradictorii – promovate de culturi diferite la care uneori individul este obligat – sau se consideră obligat – să adere, pot provoca adevărate drame individuale; drame care adunate dau la nivel macroscopic măsura sclerozei nu doar a unei anumite culturi – ci şi a civilizaţiei însăşi.  De aceea studiul prăbuşirii civilizaţiei occidentale – ce înglobează o bună parte a acestor culturi – trebuie  să includă şi studiul acestor fenomene culturale corozive. 

Vezi anexa 3 – Neagu Djuvara despre acelaşi subiect.

(Notă: unul dintre tipurile de culturi ce tind – în contextul globalizării – să devină transnaţionale şi îşi câştigă din ce in ce mai mulţi membri este cultura corporatistă. Prin procese subtile sau agresive de aculturare – denumite de cele mai multe ori team-buildinguri – încearcă – şi reuşesc – să spargă barierele născute de diferenţele de naţionalitate/etnie, dar şi să îndepărteze indivizii de valorile altor culturi minore – cum ar fi de exemplu cultura familială de care aceştia aparţin. Ia naştere astfel un tip nou – blamat în general –  prizonier al unui limbaj de lemn – feedback, valuable imput, etc -, îmbrăcat ce cele mai multe ori business sau casual business, respectând cu religiozitate ierarhia şef-subaltern, ce se simte „ca acasă” în locul în care îşi desfăşoară activitatea; un individ la care cultura primară este cultura corporatistă. Compania care l-a angajat poate beneficia astfel de loialitatea sa aproape totală, deoarece individul/angajatul ajunge să adopte valorile companiei – de exemplu: profesionalism, etc… – şi îşi identifică evoluţia sa personală cu evoluţia şi câştigul companiei.)

 

Dacă cultura este o expresie a spiritului, a comunicării de sine şi relaţionării în cadrul unui grup, civilizaţia – într-un prim sens! – ar fi o expresie materială care susţine existenţa culturii (vezi anexa 1). În principal putem asocia civilizaţia tehnologiei (în sensul ei larg) ce răspunde nevoilor umane: transportul, construcţiile, comunicaţia, alimentaţia, etc.., şi organizării instituţionale – economia, administraţia, legislaţia, politica, etc… – , eliberând-o de sensul ei umanist din sec. XVIII. Studiind în special cultura occidentală (sumă a culturilor din spaţiul denumit Occident) putem concluziona că pentru mai multe culturi este posibilă coabitarea cu o civilizaţie asemănătoare câtă vreme tehnologia şi organizarea instituţională este o experienţă mult mai impersonală decât cultura si mai uşor de însuşit. „Cultura răspunde existenţei umane întru mister şi relevare, iar civilizaţia răspunde exigenţei întru conservare şi securitate” spune Oswald Spengler şi putem îmbrăţişa aceasta sinteză cu rezerva că cele două moduri de agregare ale realităţii umane nu se succed una alteia – aşa cum susţine autorul – ci mai degrabă coexistă şi se influențează reciproc. (Este uneori greu de stabilit unde se termină cultura şi unde începe civilizaţia, după cum este greu de stabilit – de cele mai multe ori – unde se termină frumosul şi unde începe utilul).

Acestui ansamblu provenit din inter-acţiunea culturii(lor) şi a civilizaţiei – definite mai sus – îi lipseşte însă dimensiunea istorică, atât de necesara recunoaşterii unor tipare (ce pot dezvălui trecutul, pot explica prezentul şi pot prezice viitorul). Iată de ce propun încă o definiţie pentru civilizaţie. Civilizaţia – într-un al doilea sens: sensul integrator – delimitează temporal şi spaţial perioada şi respectiv arealul în care s-au manifestat diverse culturi cu un grad similar de civilizaţie. (Civilizaţia ca produs al unei civilizaţii). Nu este în cele din urmă decât o reinterpretare mai riguroasă a definiţiei propuse de către istoricul Neagu Djuvara – civilizaţia „considerată ca o mare unitate a Istoriei, delimitată în spaţiu şi timp” şi la acest înţeles al cuvântului fac referire când vorbesc despre prăbuşirea civilizaţiei occidentale…

Dacă pentru termenul cultură nou introdus am putut da o definiţie exactă (susţinută cu exemple de culturi) in cazul civilizaţiei – în sensul ei integrator – este greu de aplicat definiţia pentru a delimita istoria şi graniţele acestor unităţi (culturii şi civilizaţie) numite civilizaţii. Şi cu atât mai greu de stabilit este care dintre culturile pe care aceste civilizaţii le-au înglobat a fost cultura ce le-a marcat şi le-a diferenţiat de celelalte. 

Acceptăm (mai mult empiric) existenţa a 12 mari civilizaţii (Neagu Djuvara):

- civilizaţia egipteană

- civilizaţia babiloniană

- civilizaţia cretană

- civilizaţia elenică sau greco-romană

- civilizaţia bizantină

- civilizaţia arabă sau islamică

- civilizaţia indiană

- civilizaţia chineză sau extrem-orientală

- civilizaţiile precolumbiene

Anexe: 

Anexa 1 sursa: Istoria culturii şi civilizaţiei de Ovidiu Drimba

„Civilizaţia înseamnă totalitatea mijloacelor cu care omul se adaptează mediului (fizic şi social), reuşind să-l supună şi să-l transforme, să-l organizeze şi să i se integreze. Tot ceea ce aparţine orizontului satisfacerii nevoilor materiale, confortului şi securităţii, înseamnă „civilizaţie”. În sfera ei, prin excelenţă de natură utilitara intră capitolele: alimentaţie, locuinţă, îmbrăcămintea (nu însă şi podoabele), construcţiile publice şi mijloacele de comunicaţie, tehnologia în general, activităţile economice şi administrative, organizarea socială, politică, militară şi juridică. De asemenea, educaţia şi învăţământul – dar în măsura în care aceste procese răspund exigentelor vieţii practice.”

„Cultura: include în sfera ei atitudinile, actele şi operele limitate – ca geneză, intenţie, motivare şi finalitate – domeniul spiritului şi al intelectului. Opera, actul şi omul de cultură urmăresc satisfacerea nevoilor spirituale şi intelectuale; revelarea de sine, descoperirea necunoscutului, explicaţia misterului şi plăcerea frumosului. Iar în raporturile cu natura, cu omul, cu societatea, urmăresc stabilirea, nu a unor relaţii practice, utilitare, sau de instrumentalizare a unuia către celalalt, ci a unei relaţii de comunicare, de căutare, de regăsire în celălalt. În felul acesta în sfera culturii intră: datinile şi obiceiurile, credinţele şi practicile religioase, ornamentele şi divertismentele, operele de ştiinţă, filozofie, literatură şi muzică, arhitectură, pictură, sculptură şi artele decorative sau aplicate.”

Anexa 2: sursa „http://mihaicristina.blogspot.ro/2010/05/reactia-indivizilor-la-socul-cultural.html”

„Conceptele de comunicare şi cultură sunt inseparabile. Comunicarea, ca interacţiune socială, este procesul prin care indivizii din aceeaşi cultură sau din culturi diferite îşi transmit reciproc mesaje. Întregul proces este influenţat de cultura căreia îi aparţin deopotrivă emiţătorii şi receptorii. Cum, când, unde, în ce fel, prin ce mijloace se comunică sunt chestiuni dictate de cultura fiecăruia” 

Anexa 3 sursa: Civilizaţii şi tipare istorice – Un studiu comparat al civilizaţiilor de Neagu Djuvara

“În umbra civilizaţiei majore, înainte ca acestea să dispară la rândul ei, câte alte culturi n-au pierit fără urmă! Această imensă dramă e astăzi trăită de mulţi cu nespusă intensitate. Trebuie să aparţii unei asemenea culturi pe cale de a se stinge, sau care moare chiar înainte de a înflori, pentru a înţelege nesfârşita disperare a acelora care asistă neputincioşi la dispariţia inexorabilă a celor mai preţioase valori ale lor. Cu fiecare cultură care moare, o floare unică se veştejeşte pentru a nu mai renaşte, o mireasma incomparabilă se risipeşte pentru totdeauna. Există comori de înţelepciune şi poezie în cele mai mici idiomuri, ca şi în concepţia despre lume a celui mai mic trib destinat dispariţiei. Toate sunt pierdute – pierdute pentru totdeauna şi pentru toţi. În viaţa popoarelor, ca şi în toată Creaţiunea, ceea ce izbeşte cel mai mult şi scandalizează într-adevăr spiritul este risipa Naturii. Cei care astăzi sunt privilegiaţi şi aparţin culturilor majore pot încă să se legene în iluzia perenităţii lor. Dar până când? Ce rămâne din Egiptul Antic, din Mesopotamia, din Creta, din Mexic şi Peru? Şi cum am putea avea asigurarea că rasa noastră trufaşă, care de veacuri îşi întinde dominaţia asupra neamurilor şi lucrurilor toate, nu va cădea şi ea, odată, în toropeală şi apatie?”

Bibliografie:

 

1.     Civilizatii si tipare istorice – Un studiu comparat al civilizatiilor de Neagu Djuvara

2.     http://mihaicristina.blogspot.ro/2010/05/reactia-indivizilor-la-socul-cultural.html

3.     Ciocnirea civilizatiilor si refacerea ordinii mondiale de Samuel P. Huntington

4.     Istoria culturii si civilizatiei de Ovidiu Drimba

5.     http://adriataras.blogspot.ro/search/label/cultura%20si%20civilizatie

6.     http://adriataras.blogspot.ro/2007/10/cultura-si-civilizatie-ii.html

7.     Urmatorii 100 de ani – de George Friedman

8.     Istoria lumii de Cyntia Stokes Brown

9.     Declinul Occidentului de Oswald Spengler