După cum există o povară a trecutului, tot astfel
există şi o povară a viitorului; amândouă intră în componenţa prezentului şi a
realităţii în care el se desfăşoară. Dacă
însă putem fugi de trecut (şi de tot ce poate aduce el mai rău – de remuşcări),
prin uitare sau ignoranţă, viitorul ne vom izbi într-un fel sau altul, fie că
este vorba de un viitor particular, îngust, fie că este vorba de un viitor comun,
integrator. Al familiei, al societăţii, al economiei, al etniei, al naţiunii,
al tării şi în cele din urmă al civilizaţiei din care facem parte. Nu aş dori
ca din titlu însuşi să transmit o undă de pesimism care să alimenteze fracţiunile
contestatare sau inadaptate ale civilizaţiei occidentale. În primul rând, orice sfârşit se poate constitui
într-un nou început, iar în al doilea rând rămâne deschisă întrebarea dacă
civilizaţia occidentală este ghidată spre viitor sau dacă evoluţia ei este
ineluctabilă şi în cel mai bun caz poate fi doar previzionată de meteorologi al
viitorului – precum Alvin Toffler sau George Friedman. Nu există un răspuns simplu şi fără echivoc în
această privinţă, după cum nici viitorul nu este sigur – şi poate nici singur (după
cum susţinea Hugh Everett III) . Va deveni unic şi sigur atunci când îl vom
întâlni. Până atunci putem vorbi doar de tendinţe şi probabilităţi, fară ca
acest lucru să însemne că avem de-a face cu un soi de ghicit empiric.
Orice analiză a viitorului pleacă de la datele pe
care le oferă prezentul. Ori însuşi prezentul este perceput diferit. Ne
confruntăm cu doua viziuni antitetice asupra civilizaţiei occidentale în care
am fost absorbiţi. Pe deoparte Occidentul ne apare ca un colos impunător prin
forţă şi înălţime, blând şi generos cu supuşii săi, însă necruţător cu
adversarii; pe de altă parte Occidentul pare a fi doar umbra decrepită şi
lipsită de vlagă a aceluiaşi colos. Pe deoparte unii dintre supuşii săi cred că
el va continua neschimbat să aibă grijă de ei la infinit; pe de altă parte sunt
voci care susţin că „până la Amaghedon mai sunt doar câteva minute”(1) (neînţelegând
prin aceasta teama iraţională de sfârşitul anului 2012).
(2)În favoarea primei viziuni, specialiştii aduc următoarele
argumente: Occidentul deține şi administrează sistemul bancar internaţional, controlează
toate monedele forte, este principalul consumator mondial, furnizează
majoritatea produselor finite din lume, domină piețele de capital internaționale,
exercită o autoritate morală considerabilă în multe societăți, este capabilă de
intervenții militare de proporții, controlează rutele maritime, realizează cercetările
tehnice cele mai avansate, domină accesul în spațiul cosmic, domină industria aerospațială,
domină comunicațiile internaționale, domină industria armamentului de înaltă
tehnologie, etc. Același Occident este însă – conform altor specialiști – în declin
datorită: creșterii economice prea lente, stagnării demografice, șomajului, deficitelor
bugetare enorme, lipsei eticii muncii, dezintegrării sociala, drogurilor şi criminalității,
etc…
Prima imagine a Occidentului în prezent – cea prosperă
şi optimistă – precum şi cea de-a doua – cea amenințătoare şi pesimistă – ambele
adevărate şi neadevărate în același timp pentru că sunt incomplete – le percepem
de fapt ca pe două faţete ale aceleiaşi monede. Ambele determină – şi sunt produse
de – paralizia în faţa viitorului. Alvin Toffler prevedea – încă din deceniul
opt al secolului trecut – schimbarea ce o aduce cu el viitorul şi ne încuraja
să ne eliberăm intelectul şi voinţa în faţa lui. Şi eu sunt de părere că prima
datorie în faţa viitorului nostru ca civilizaţie – oricare ar fi el! – este să-l
înţelegem şi să-l întâmpinăm.
Prăbuşirea Civilizaţiei Occidentale nu este un
verdict, ci este un semnal de alarmă. (În niciun caz nu este continuarea – şi finalitatea
Declinului Occidentului surprins de Spengler în anii `20 ai secolului trecut). Oricât
de multe argumente vom aduce în sprijinul declinului şi prăbuşirii (argumente
de tip istoric, demografic, cultural, economic, financiar, politic, sociologic,
etc…), ele nu trebuie să ne zdruncine încrederea în om, în atomul civilizaţiei
care se poate oricând regrupa în alte forme noi de organizare mult mai
eficiente. Inevitabila tristeţe cu care constatam anumite tendinţe şi stări de
fapt, nu trebuie să afecteze – şi nu afectează – luciditatea cu care aceste
tendinţe şi stări de fapt sunt analizate.
Înainte însă de a vorbi de prăbuşirea civilizaţiei
occidentale, avem de răspuns la două întrebări: Ce este civilizaţia? şi Cine
(sau ce) este Occidentul?
Bibliografie:
1.
1. Alvin Toffler – Al treilea val
2.
2. Samuel P. Huntington – Ciocnirea civilizaţiilor (şi
refacerea ordinii mondiale)
3.
3. Cynthia Stokes Brown – Istoria lumii (de la
Big-Bang până în prezent)
4.
4. George Friedman – Următorii 100 de ani
5. 5. Oswald Spengler – Declinul Occidentului
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu