Suntem fructele civilizației
occidentale, ne mişcăm odată cu ea şi orice reflecţie asupra ei se răsfrânge ca
într-o oglindă şi asupra noastră. Pentru a o înţelege mai bine avem nevoie de
viziunea imparţială (N.D.) şi nepărtinitoare a unei filozofii (speculative) a culturii şi a
civilizaţiei. Radiografia prezentului nu este de ajuns; nici măcar istoria
occidentului nu ne este vreun de folos câtă vreme nu ne poate conduce decât la
formularea unor legi interne ce descriu sufletul occidentului (vezi Anexa 1).
Iar sufletul occidentului este pervertit de idea de progres etern, de consum
fără limite, de autodeterminare, de evoluţionism, de supremaţie a omului în
faţa naturii (şi a atomului şi a universului în ultimul timp). Claude Levi-Strauss
– binecunoscutul antropolog – ne avertizează că “istoria, aşa cum este ea
utilizată de civilizaţia noastră, exprimă mai puţin adevărul obiectiv, cât
prejudecăţi şi aspiraţii” (Antropologia şi problemele lumii actuale – pag 137).
Aş adăuga: şi judecăţi şi sentinţe. Istoria este mitul (cosmogonia)
culturilor naţionale occidentale (vezi Anexa 2). Şi mai mult decât atât: prezentul
însuşi crează istoria. Iar la ora actuală cred că civilizaţia occidentală
traversează acelaşi tip de criză prin care trec şi bărbaţii de vârstă medie
(vezi mai jos). Îşi uită (sau îşi ignoră cu bună ştiinţă) vârsta şi destinul. Nu
putem judeca/înţelege nici alte civilizaţii, nici pe noi înşine rămânând în
acelaşi sistem de referinţă ce deformează realitatea şi păcătuind prin subiectivism. Ar ajuta dacă am
putea găsi puncte comune cu alte civilizaţii îndepărtate în spaţiu şi în timp şi
dacă am face exerciţiul modestiei. Acelaşi Claude Levi-Strauss spunea că „o
civilizaţie nu se poate gândi pe sine dacă nu dispune de altă sau de altele
care să-i servească drept termen de comparaţie (vezi Anexa 1). Ca să cunoşti şi
să-ţi înţelegi propria cultură, trebuie să înveţi să o priveşti din punctul de
vedere al altuia, precum un actor ce trebuie, pentru a-şi evalua interpretarea
să înveţe să se vadă pe sine, ca şi cum el ar fi spectatorul” (Antropologia şi
problemele lumii actuale – pag 54). Iată
de ce, pentru a ştii cine suntem şi unde ne aflam noi înşine – fructele civilizaţiei
occidentale după cum ne declaram mai sus –, în ciuda propriei noastre orgolioase
păreri, trebuie să ne raportăm la alte modele de civilizaţie: sa evidenţiem
tipare istorice, să identificam din aceste tipare alte civilizaţii, să ne delimităm
propria civilizaţie – ceea ce am şi făcut într-un articol anterior – şi să ne
comparăm cu alte civilizaţii. Ne vom edifica asupra viitorului numai completând
imaginea prezentului cu cea a trecutului (nu numai cel propriu). (De remarcat
ca Claude Levi-Strauss se declara împotriva filozofiei comparate a istoriei –
pag 168).
Este binecunoscută analogia
plină de poezie pe care Oswald Spengler o face între noţiunea de civilizație şi
organismele vii. În cartea sa – Declinul Occidentului – Oswald Spengler o
foloseşte pentru a ilustra ideea că civilizaţiile au propriul lor ciclu de
creştere şi de descreştere, anunţând astfel – încă din anii interbelici – că
civilizaţia faustiană – cea occidentală – obsedată de putere, se apropie de
sfârşit. De atunci încoace toţi marii teoreticieni ai civilizaţiei au fost de
acord cu ciclicitatea istorică a civilizaţiilor (chiar daca unii au privit cu
reticență – vezi Toynbee – comparația cu organismele vii, preferând în schimb
asocierea civilizaţiilor cu mecanismele ce folosesc roti pentru a înainta). Indiferent de civilizaţiile pe care aceştia le
identifică pe spirala timpului (Spengler – 8; Toynbee – 23, Quingley – 16,
McNeil – 9, Bagby – 9, Braudel – 9 , Rostovanyi – 7, Huntington – 12, Djuvara –
10), fără excepţie numără şi civilizaţia occidentală printre ele, la fel de
fragilă şi de muritoare ca şi alte civilizaţii trecute sau contemporane.
Consider însă că metafora lui Spengler poate fi aprofundată şi apoi extinsă pe
mai multe planuri.
1. În primul rând –
într-adevăr! – ciclul de viaţă normal al civilizaţiilor începe cu o
copilărie şi o tinereţe frământată, continuă cu o maturitate avântată şi se
sfârşeşte cu o bătrâneţe înţeleaptă şi neputincioasă. Moartea însă nu este
întotdeauna naturală şi poate surveni în orice fază a ciclului de viaţă al civilizaţiilor;
am convingerea că ea survine fie datorită bătrâneţii, fie datorită cancerului
(sau altor boli) ce afectează diverse instituţii, fie se produce din cauze
externe (există cazuri de civilizaţii ucise! – într-un articol viitor voi
aborda aceasta temă). Acest mod de a privi civilizaţia modifică şi concepţia
despre timp. Privit din interiorul ei avem impresia că timpul este liniar şi
curge într-o singură direcţie. Ne confruntăm însă cu realitatea unui timp
circular, un timp care ne întoarce la origini şi se porneşte apoi din nou –
exact imaginea pe care şi fizica modernă ne-o dezvăluie într-una dintre
teoriile sale actuale despre Univers: Big-Bang, Expansiune, Regres, Big Crunch.
În cazul civilizaţiilor fazele evoluţiei lor pot fi definite – mai detaliat! -
în diverse moduri. „Quingly consideră că civilizaţiile trec prin şapte etape:
amestec, gestaţie, perioada de conflict, imperiu universal, declin si invazie.
Melko generalizează un model de schimbare în care civilizaţiile trec de la un
sistem feudal cristalizat la un sistem feudal în tranziţie, apoi la un sistem
statal cristalizat, la un sistem statal în tranziţie şi ajung, în cele în urmă,
la un sistem imperial cristalizat. După Toynbee, o civilizaţie apare ca un răspuns
la anumite provocări şi cunoaşte o perioadă de dezvoltare, care implică creşterea
controlului asupra mediului sau realizată de o minoritate creativă, urmată de o
perioada de tulburări, de apariţia unui stat universal şi de dezintegrare”
(Huntigton – pag 55). Fără a le contesta opiniile, am adoptat însă viziunea
istoricului Neagu Djuvara asupra modului de a delimita temporar şi spaţial
civilizaţiile – cele 10! – şi, convins de poziţia sa integratoare limpede
argumentată – am fost de acord şi cu modul său de a defini fazele prin care
trece o civilizaţie: copilăria şi tinereţea: faza larvară, faza de formare,
faza de înflorire, maturitatea: faza luptei pentru hegemonie, bătrâneţea: faza
imperială. (În completarea acestei segmentări, poate că ar fi trebuit
delimitată şi faza terminală, scleroza, agonia civilizaţiilor oricât de abruptă
şi greu de identificat ar fi, pentru că fenomenele cuprinse în ea – ce fac
obiectul acestei colecţii de articole – daca sunt înţelese corect pot conduce
la descoperirea unor remedii.) Desigur, ca şi în cazul unei vieţi umane – de
exemplu! – trecerea de la o fază la alta se face continuu în perioade suprapuse
de timp şi rareori pot fi descoperite puncte clare de inflexiune – de obicei
evenimente istorice majore asupra cărora istorici au căzut de acord în
totalitate.
În opera sa, Neagu
Djuvara îşi susţine teza aplicând şablonul etapizării tuturor celor 10
civilizaţii pe care le recunoaşte. Deoarece suntem exclusiv interesaţi de
soarta civilizaţiei occidentale ne vom rezuma analiza periodizării ei (vezi
anexa 3), iar dacă – în urma analizei – suntem de acord cu Neagu Djuvara atunci
trebuie să admitem şi că ne aflam la capătul timpului civilizaţiei occidentale.
Fie că se va impune o hegemonie americană, fie că va exista o tentativă chineză
(iar aceste aspecte le vom trata dintr-o altă perspectivă – politică! - într-un
articol ulterior), civilizaţia noastră, dacă îşi urmează fără întreruperi
cursul, va fi stăpânită de un imperiu global/universal şi apoi se va prăbuşi
atinsă de senescenţă. Perspectiva istorica este totuşi mai blândă: prin
comparaţie cu alte civilizaţii durata medie a fazei imperiale este de
patru-cinci secole. Ne aşteaptă deci câteva secole de pace. Asta dacă
binecunoscutul fenomen de accelerare a istoriei nu va reduce aceasta perioadă
sau dacă civilizaţia noastră nu va avea norocul să beneficieze de o bătrâneţe
liniştită...
2. În al doilea rând
regăsim aceeaşi organizare structurală şi în cadrul civilizaţiilor şi în
cazul organismelor vii. Instituţiile civilizației îndeplinesc roluri bine
determinate în gestionarea energiei interne în acelaşi mod în care organele
interne specializate susţin viaţa organismelor evoluate. Forţând metafora putem
găsi chiar corespondenţe între diverse instituţii şi organe/sisteme: piaţa –
sistemul circulator, armata – sistemul imunitar, administraţia – creierul,
sistemul nervos, etc… Este foarte posibil ca printr-un același tip de proces
evolutiv, început cu mii de ani înainte, în momentul coagulării primelor formațiuni
de culegători-vânători, civilizația să capete forma pe care o are astăzi. Şi
instituţiile – dacă privim istoria lor – s-au schimbat, s-au specializat, au
devenit mai eficiente de-a lungul timpului, servind cicluri succesive de civilizație.
Moartea civilizațiilor este asociată cu eşecul unei (sau unor) instituții. Evidențiind
situația actuala a instituțiilor civilizației occidentale – in articole
viitoare - vom putea determina starea sănătăţii ei şi respectiv opțiunile
viitorului său.
3. În al treilea
rând trebuie să luam în consideraţie o altă posibilă trăsătură comună a
organismelor vii şi a civilizaţiilor: ereditatea – legătura de filiaţie
între civilizaţii aparţinând unor cicluri succesive (vezi Anexa 4).
Sunt transferate între părinţi şi copii – prin
gene/vestigii – trăsături de cultură, religie, instituţii şi nu de puţine ori
fiul (sau fiica) dezvoltă o admiraţie nemijlocită – nu întotdeauna justificată
– pentru părinte, admiraţie ce se traduce prin întoarcerea, idealizarea şi
inspiraţia din trecut. Exemplul Occidentului este – din nou! – relevant: să ne
reamintim perioada Renaşterii (faza de înflorire a civilizaţiei) – un suflu înnoitor
care a pornit programatic printr-o melancolică privire în urma spre civilizaţia
greco-romană şi de asemenea cazul religiei creştine care a izvorât în perioada
de vârf a aceleaşi civilizaţii greco-romane pentru ca mai apoi să se impună ca
religie principală a occidentului şi să constituie fundamentul instituţiei
credinţei din civilizaţia noastră. Momentul în care influenţa externă (peste
timp, dar şi peste spaţiu) a altor civilizaţii începe să scadă şi mai mult
decât atât, alte civilizaţii (inseminate de civilizaţia noastră) încep să adopte trăsături culturale,
instituţii şi tehnologie (civilizaţie), putem afirma că civilizaţia a ajuns la
maturitate, şi-a epuizat instinctul erotic şi este pândită de instinctul morţii
(vezi mai jos). Putem evalua din această perspectivă vârsta (să o numim vârsta
psihologică) a unei civilizaţii. (D-nul Liiceanu, prezent la una dintre
conferinţele istoricului Lucian Boia ce trata subiectul viitoarei sale cărţi –
Sfârşitul Occidentului? – la care am fost prezent şi eu! –, se îndoia de prăbuşirea
civilizaţiei occidentale considerând că atâta vreme cât nu există nicio altă
civilizaţiei care să-i continue misiunea civilizatoare (tehnologia, ştiinţa şi
instituţiile), aceasta va continua să existe. Probabil că în acelaşi mod
gândeau şi orgolioşii romani înaintea prăbuşirii zgomotoase a imperiului lor.)
Urcând pe firul
ideii de filiaţie ajungem şi la un alt aspect al evoluţiei. Dacă o parte dintre
trăsături culturale şi de civilizaţie sunt moştenite, totuşi de la un ciclu la
altul civilizaţiile selectează şi îşi dezvolta – şi dacă este nevoie îşi şi creează
noi – trăsături care îi asigură supravieţuirea. Civilizaţiile – în particular
civilizaţia occidentală – se adaptează sub acţiunea unor factori de stres. Ce
se întâmplă însă dacă ameninţările externe dispar sau se estompează şi rămân
doar cele interne la fel de perfide la început ca un cancer? Este foarte
posibil ca acele minunate trăsături/calităţi ce iau asigurat peste vreme
supravieţuirea şi care au trecut la alte civilizaţii-copii, să se atrofieze
ireversibil în cadrul civilizaţiei.
Şi aceste probleme
ale civilizaţiei (vârsta psihologică şi atrofierea instituțiilor lipsite de funcționalitatea
ce le-a generat) le voi explora în articole viitoare.
4. Al patrulea punct
de intersecție în metafora – extinsă – spengleriană îl constituie instinctele.
Este recognoscibilă – după cum afirmam mai sus – prin analiza modului de
evoluție a instituțiilor şi a tehnologiei, o evoluție a civilizațiilor:
civilizații după civilizații, în cicluri succesive (vezi Anexa 4), devin tot mai
conștiente de ele însele – şi poate că şi acest articol se constituie într-un
astfel de gând conștient –, fără să știm deocamdată destinația finală a acestei
evoluții (deși într-un alt articol facem unele previziuni). Însă dacă şi
civilizațiile sunt vii şi dezvoltă o conștiință, atunci este de așteptat ca
aceleași instincte ancestrale – eros (instinctul vieții, instinctul de
supraviețuire) şi thanatos (instinctul morții, instinctul de autodistrugere) –
concepte psihanalitice – să le bântuie conștiința şi să le guverneze acțiunile.
Din dorința de viețuire/supraviețuire, civilizațiile se dezvoltă nutrindu-se cu
spaţii, cu popoare, cu resurse, se luptă pentru supremație, ca mai apoi, intrând
în umbra Thanatosului, să decadă şi să se predea morții de bunăvoie. Nu sunt de
acord cu părerea lui Toynbee, conform căreia civilizațiile mor printr-un act voit
şi extrem totodată de sinucidere, însă pe sub tot amalgamul de manifestări
actuale – haotice şi contradictorii – există un alt strat ascuns – un eu
colectiv al civilizației, compus din însumarea eurilor individuale – în care primează
aceste două instincte. Dacă poate fi recunoscut ușor erosul prin manifestările
lui exterioare în perioadele de înflorire şi a luptelor pentru hegemonie în
majoritatea civilizațiilor, putem extrapola şi recunoaște în decădere (exemplul
occidentului revine cu obstinație) o tendință generală de autodistrugere ca
efect (şi mai ales cauză în accepțiunea mea) a dezamăgirii, a lipsei de
perspectivă, a abandonului, a alienării. Rămâne să căutam prin investigații
psihanalitice (?) la nivelul civilizației occidentale traumele şi instinctul morții
- de asemenea într-un articol viitor…
Anexe:
Anexa 1
Este ciudat că
tocmai istoricul Neagu Djuvara autorul volumului „Civilizaţii şi Tipare
istorice (Un studiu comparat al civilizaţiilor)” – volum în care, în spiritul
celei mai pure filozofii analitice (a istoriei) (vezi B. Russell, L.
Wittgenstein, Karl Popper, Carl G. Hempel), emite o serie de legi (cea mai
cunoscută fiind legea „perifericilor”) – , într-o alta bine-cunoscută lucrare a
sa se declara totuşi împotriva filozofiei analitice a istoriei şi adoptă principiile
hermeneuticii existenţiale (Heidegger). (Cap. III De ce natură e cunoaşterea
istorică: comprehensiune sau explicaţie – N.D.: Există istorie adevărată?).
Pare că regretă tentativa sa anterioară de a aborda filozofia speculativă a
istoriei. Personal cred că pentru a justifica şi susţine o încercare atât de
ambiţioasă – aceea de a studia civilizaţiile – este nevoie nu numai de empatie
– deşi dictonul: Istoria ca artă! sună seducător – ci şi de o serie de unelte epistemologice:
cum ar fi de exemplu comparaţia. Se pot deduce şi emite legi şi în cadrul
istoriei, iar aceste legi – desigur cuvântul lege poate fi interpretat într-o
formă mai laxă aici: fie generalizare, fie propoziţie probabilistica – pot fi
demonstrate. Pentru a fi validată o astfel de lege – să-i spunem istorică –
trebuie ca aceasta nu numai să explice trecutul, dar şi să prezică viitorul. Cu
siguranţă prezicerea viitorului iese din scopul declarat al istoriei şi intră în
cel al politologiei, dar graniţa poate fi trecută în slujba adevărului. Iar
Neagu Djuvara face acest lucru nu numai în eseul „Războiul de 77 de ani” – vezi
Partea IV „Încercare de prognoză”, dar chiar şi în unele capitole ale lucrării
„Civilizaţii şi Tipare istorice”. Prevede ascensiunea Chinei şi hegemonia
Americii şi se întreabă – mai sceptic decât antemergătorul sau: O. Spengler –
dacă nu cumva contemplăm ultima fază a Civilizaţiei Occidentale.
Anexa 2
Răspunsul la întrebarea
din titlul eseului scris de Neagu Djuvara – Există istorie adevărată? - (deşi
nu am înţeles ce rol are un semn de întrebare într-un titlu: încearcă să
relativizeze afirmaţia sau să o nege?) este unul exhaustiv, însă nu explică
necesitatea istoriei şi nici naşterea conştiinţei istorice. Originea istoriei –
da, însă nu rolul ei. Într-adevăr, curiozitatea istorica nu este un dat natural,
însă nu sunt de acord cu afirmaţia că apariţia ei este fie un accident, fie o
invenţie a Greciei Antice. Preocuparea istorică provine din preocuparea pentru
mit a Culturilor. Am afirmat într-un alt articol că una dintre trăsăturile cu
care o cultură se individualizează este mitul. Mitul are rolul de a crea zei,
eroi şi o cosmogonie, cu scopul (uneori redus la aria de răspândire culturală)
de a induce indivizilor un sens şi valori comune şi de a coagula o conştiinţă
colectivă. În trecut, mitul a prelucrat în creuzetul său imagistic şi fapte
istorice (vezi exemplul mitologiei religioase creştine: o serie de întâmplări
consemnate în Biblie sunt la origine fapte istorice). Între timp metoda de
obţinere a miturilor istorice s-a rafinat odată cu avansul civilizaţiei (tehnologia
şi ştiinţa) (nu în totalitate! – vezi „Istorie şi mit în conştiinţa românească”
de Lucian Boia), ajungându-se ca, în modernitate, Istoria – aşa cum o ştim de
la Tucidide încoace – să devina mitul culturilor naţionale. Conştiinţă mitică/mitologică
este însă punctul de plecare al conştiinţei istorice.
Anexa 3
1. Perioada larvară s-a întins de la
sfârșitul sec IV (începutul stabilirii barbarilor germanici dincoace de
hotarele romane) până la sfârșitul sec IX. Începe cu Imperiul carolingian - 842,
anul Jurământului de la Strasbourg (sau 843 – Verdun)
2. De la sfârșitul sec al IX până la sfârșitul
sec al XIII, avem perioada de formare.
3. Renașterea deschide perioada de înflorire
a civilizației noastre
4. Data de începere a erei „regatelor
combatante” – 1519-1520 (Alegerea lui Carol Quintul ca împărat împotriva lui
Francisc I, ruptura lui Luther cu Roma, călătoria lui Magellan în
jurul lumii, începutul cuceririi Mexicului de către Cortes, cei doi
titani ai Renașterii Italiene dispar in același moment: Leonardo da Vinci si
Rafael)
Runde:
- 1520 – 1659 tentativa
spaniolă își pierde elanul la sfârșitul sec al XVI, și eșecul ei este consacrat
de tratatul Pirineilor din 1659 (Propun ca data alternativă 1648 – data de
încheiere a războiului de 80 de ani) – războiul de 120 de ani
- 1642 - 1815 tentativa
franceza începe în 1642 și se precizează în 1667. Anul 1815 nu aduce o
veritabilă prăbușire, dar marchează sfârșitul oricărei veleități franceze de
hegemonie. (nu sunt de acord cu aceasta variantă; consider că, de fapt,
începutul tentativei franceze este marcat de războiul de 30 de ani (1618-1648),
iar sfârșitul de războiul franco-prusac 1870-1871) – războiul de 150 de ani
- 1866 – 1945 tentativa
germană (cu trei accese de febră: războiul franco-prusac, primul și al doilea
război mondial) – războiul de 90 de ani
- 1945 – 1991 tentativa
americana/rusa - războiul de 45 de ani
- ? tentativa chineză
5. Faza imperială – hegemonia americană?
Anexa 4 (Neagu
Djuvara – Civilizații şi tipare istorice – pag. 276)
„Considerăm
civilizaţii ale primei generaţii: cu certitudine civilizaţia egipteană, cea
cretană, cele doua civilizaţii precolumbine şi cea din Valea Indului – în măsura
în care ar putea fi cândva determinată cu mai mare precizie – şi, probabil, cea
babiloniană şi cea chineză.
Civilizaţiile celei
de-a doua generaţii sunt cu certitudine civilizaţia elenica şi, probabil, cea
indiană (şi, după caz, cea babiloniană şi cea chineză)
Civilizaţiile celei
de-a treia generaţii sunt: civilizaţia arabă, cea bizantină şi cea occidentală
care, toate trei, s-au născut, în dozaje diverse, din întâlnirile civilizaţiei
elenice cu civilizaţia babiloniană, cu, în plus, aporturi barbare. (Moştenirea
Creta-Grecia este mai marcantă pentru Occident, moştenirea Babilon mai marcantă
pentru islam, Bizanţul aflându-se între cele două – oricum, după opinia mea,
mai aproape de Orientul Mijlociu decât de Grecia).”
Bibliografie:
1. Civilizații şi tipare istorice (Un studiu comparat al civilizațiilor)
– Neagu Djuvara
2. Exista istorie adevărată? – Neagu Djuvara
3. Războiul de șaptezeci şi şapte de ani şi premisele
hegemoniei americane (1914-1991)
4. Istorie şi mit în conștiința românească – Lucian Boia
5. Antropologia şi problemele lumii moderne – Claude Levi-Strauss
6. Studiu asupra istoriei – Arnold J. Toynbee
7. Teoreticieni ai civilizației – Nicolae Bagdasar
8. Declinul Occidentului – Oswald Spengler
