Există istorie adevărată? de Neagu Djuvara

Este ciudat că tocmai istoricul Neagu Djuvara, autorul volumului „Civilizaţii şi Tipare Istorice (Un studiu comparat al civilizaţiilor)” – volum în care, în spiritul celei mai pure filozofii analitice (a istoriei) (vezi B. Russell, L. Wittgenstein, Karl Popper, Carl G. Hempel), emite o serie de legi (cea mai cunoscută fiind legea „perifericilor”) – , în acest volum se declară totuşi împotriva filozofiei analitice a istoriei şi adoptă principiile hermeneuticii existenţiale (Heidegger). (Cap III De ce natura e cunoașterea istorică: comprehensiune sau explicaţie - N.D.: Există istorie adevărată?). Pare că regretă tentativa sa anterioară de a aborda filozofia speculativă a istoriei. Personal cred că, pentru a justifica o încercare atât de ambiţioasă – aceea de a studia civilizaţiile – este nevoie nu numai de empatie – deşi dictonul: Istoria ca artă! sună seducător – ci şi de o serie de unelte epistemologice: cum ar fi de exemplu comparaţia. Se pot deduce şi emite legi şi în cadrul Istoriei, iar aceste legi – desigur cuvântul lege poate fi interpretat într-o formă mai laxă aici: fie generalizare, fie propoziţie probabilistică – pot fi demonstrate. Pentru a fi validată o astfel de lege – să-i spunem istorică – trebuie ca aceasta nu numai să explice trecutul, dar şi să prezică viitorul. Cu siguranţă prezicerea viitorului iese din scopul declarat al Istoriei şi întră în cel al Politologiei, dar graniţa poate fi trecută în slujba adevărului. Iar Neagu Djuvara face acest lucru nu numai în eseul „Războiul de 77 de ani” – vezi Partea IV „Încercare de prognoză”, dar chiar şi în unele capitole ale lucrării „Civilizaţii şi Tipare istorice”. Prevede ascensiunea Chinei şi hegemonia Americii şi se întreabă – mai sceptic decât antemergătorul sau: O. Spengler – dacă nu cumva contemplăm ultima fază a Civilizaţiei Occidentale.

Răspunsul la întrebarea din titlu – Există istorie adevărată? - (deşi nu am înţeles ce rol are un semn de întrebare într-un titlu: încearcă să relativizeze afirmaţia sau să o nege?) este unul exhaustiv, însă nu explică necesitatea istoriei şi nici naşterea conştiinţei istorice. Originea Istoriei – da, însă nu rolul ei. Într-adevăr curiozitatea istorică nu este un dat natural, însă nu sunt de acord cu afirmaţia că apariţia ei este fie un accident, fie o invenţie a Greciei Antice. Preocuparea istorică provine din preocuparea pentru mit a Culturilor. Am afirmat într-un alt articol că una dintre trăsăturile cu care o cultură se individualizează este mitul. Mitul are rolul de a crea zei, eroi şi o cosmogonie, cu scopul (uneori redus la nivelul particular al ariei de răspândire culturală) de a induce indivizilor un sens şi valori comune şi de a coagula o conştiinţă colectivă. În trecut, mitul a prelucrat în creuzetul său imagistic şi fapte istorice (vezi exemplul mitologiei religioase creştine: o serie de întâmplări consemnate în Biblie sunt la origine fapte istorice). Între timp metoda de obţinere a miturilor istorice s-a rafinat odată cu avansul civilizaţiei (tehnologia şi ştiinţa) (nu în totalitate! – vezi „Istorie şi mit în conştiinţa naţională” de Lucian Boia), ajungându-se ca, în modernitate, Istoria – aşa cum o ştim de la Tucidide încoace – să devina mitul culturilor naţionale. Conştiinţă mitologică este însă punctul de plecare al conştiinţei istorice.