Despre Franţa
Franţa, ţara în
jurul căreia s-a coagulat occidentul, îşi păstrează cu încăpăţânare tocmai acele
trăsături ce o individualizează în cadrul occidentului (inundat în ultima vreme
de valorile americane). În plan social şi economic, francezii
cred că echitatea socială trebuie obţinută prin intervenţia statului, fiindcă
legile pieţei singure nu o pot asigura. Ei
se încăpăţânează să nu adere la logica economică ci la logica socială, considerând
ca socialul trebuie să modeleze economicul şi nu invers. L.B. le sintetizează astfel
modul de gândire: „E dezvoltarea economică un scop în sine sau, mai raţional,
doar un mijloc pentru a satisface nevoile materiale şi spirituale ale individului
şi comunităţilor?...Important nu este doar să produci şi să consumi, ci şi să
trăieşti, pur şi simplu.” – L.B. (pag. 182). Să nu uitam că aceste idei
s-au propăşit de mult – încă din timpul revoluţiei - pe mănosul sol francez. De
aceea, „Franţa continuă să trăiască mai mult într-o logică etatistă decât într-una
pur economică (contrar modelului anglo-saxon care considera că economia rezolvă
singură cele mai multe probleme sociale” – L.B.(pag. 171). Cu toate acestea Franţa încă nu s-a decis ferm
între etatism – ale cărui roţi neunse pot îngreuna dezvoltarea – şi liberalism –
liberalism ce riscă sa producă – şi a produs! – dezechilibre periculoase, dar ale
cărui beneficii le cunoaşte prea bine. Această ezitare se face simţită şi în plan
politic în Franţa; în diverse situaţii ea a ales extremele: fie statul
autoritar şi conducătorul providenţial, fie rezistenţa (La Résistance française),
fronda (Le Fronde) şi baricadele (expresii particularizante ale unei libertăţi –
à la française – în spirit şi voinţă). Franţa este şi Franţa lui Napoleon I, a
lui Napoleon III, a lui De Gaulle şi a lui Sarkozy, dar şi Franţa din 1789, din
1830 şi din 1848; ea cochetează într-o perioadă relativ scurtă – de doua sute
de ani – cu toate regimurile imaginabile: cinci republici, două imperii, două
monarhii, guvernul Comunei din Paris şi guvernul de la Vichy. În plan
cultural, nu neapărat cultura franceză intră într-un con de umbră, cât
mai ales cultura anglo-americană avansează rapid şi agresiv printr-un proces
globalizat de democratizare şi liberalizare. Se introduce astfel – artificial sau
nu! - în calculul valorii unui produs cultural „succesul său comercial, care
garantează deopotrivă profitul si notorietatea” L.B. (pag. 206). La toate
acestea se mai adaugă şi procesele de „deconstrucţie” (vezi Derrida), de prăbuşire
ideologica şi de fragmentare culturală proprii sfârşitului sec XX, precum si
prăbuşirea accentuată a influenţei limbii franceze. Cu toate acestea, „Franţa
rezista mai bine decât ceilalţi invaziei culturale americane” L.B. (pag 19),
iar acest lucru face parte din programul ei declarat. Să ne amintim doar de
cazul legii Toubon din 1994 care a interzis folosirea (la nivel de instituţii
publice) a cuvintelor preluate din engleză.
Îl las în
încheiere pe istoricul Lucian Boia să tragă concluziile: „Nu ştim dacă
aceste particularităţi” – pe care le-am însumat mai sus – „vor funcţiona
în favoarea sau în defavoarea Franţei.
Viitorul o va spune. Oricum, ele prefigurează un model de mondializare cu chip
uman, pentru care unificarea tehnologică nu trebuie să afecteze diversitatea
umană şi spiritul comunităţilor. Franţa
a fost o ţară mare, diferită de celelalte. Chiar şi diminuată, ea vrea sa
rămână ea însăşi, adică diferita.” L.B (pag. 231)
