Încă din titlul eseului scris de Lucian Boia – “De
ce este Romania altfel?” – răzbate obida. Obida – cât de neaoş este acest cuvânt!
– de a fi român. Sau poate este doar intonaţia cu care eu însumi îl citesc: De
ce este Romania astfel? Pentru mine întrebarea este pe cât legitimă, pe atât de
retorica. Dar chiar dacă autorul şi-a luat în serios rolul de a răspunde la ea,
o doză de subiectivism amar este totuşi uşor de perceput în adâncul textului. Şi
de iertat fiindcă nu este altceva decât o formă de onestitate şi afecţiune. În
cele din urmă un roman – Lucian Boia – fie el şi istoric – se adresează altor
români. Un român care nu se dezice de apartenenţa la specia homo mioriticus, de
lunga şi înceţoşata lui istorie, are curajul să critice prezentul şi păstrează
o doză de optimism pentru viitor. Atât optimism cât îi permite luciditatea şi
înţelepciunea pe care ţi-o aduce cunoaşterea lecţiilor istoriei.
De fapt această
carte nu este o carte de – şi despre – istorie. Sau nu numai de – şi despre – istorie.
Înţelegem din paginile ei că istoria este un produs al oamenilor; nu există
numai împrejurări sau justificări. În spatele unor fapte şi a unor decizii stau
oameni; oameni care au avut întotdeauna de ales şi nu întotdeauna au ales bine –
sau cel mai mic rău – ci au ales în deplină concordanţă cu felul lor de a fi. În
cazul nostru români au fost coerenţi şi consecvenţi cu inconfundabilul şi atât
de greu de definit spirit mioritic, bizantin. Dar lucrurile se puteau petrece şi
altfel. Viitorul nu este o continuare a trecutului; viitorul este o continuare
a prezentului, o consecinţă a deciziei. Iar decizia te reprezintă. Lucian Boia
ne propune o radiografie a sufletului românesc plecând de la deciziile
trecutului. Descoperim astfel precaritatea, complexul de inferioritate, lipsa
onoarei, apatia şi lentoarea – termeni benigni pentru lene, lipsa educaţiei şi
minciuna care ne caracterizează. Paradoxal
însă nici măcar aceste calităţi negative nu sunt nici definitive şi nici
categorice. Oriunde în istorie şi în prezent întâlnim situaţii în care
surprindem prin atingerea unor culmi contrare. De fapt asta este şi drama
României şi a românilor, drama care continuă şi astăzi şă ne sfâşie social şi
politic: echivocul. Echivocul în faţa istoriei şi a noastră înşine. Echivocul
ca adaptare. Echivocul ca oscilare. Echivocul ca indecizie şi indecizia ca
decizie.
Nu! Nu suntem blestemaţi şi nu suntem nici victime
ale unor nefavorabile împrejurări istorice (consecinţe ale unei marginalizări
geopolitice) – teze care alimentează mitul naţional. Nu suntem nici ultimii,
după cum este evident ca nu suntem nici pe departe fruntaşi. Nimeni din afară
nu ne vrea mai mult răul decât îşi vrea sieşi binele, câtă vreme noi ne suntem
cei mai credincioşi duşmani. Suntem pur şi simplu români – homo mioriticus, o
specie pe cale de dispariţie. Să începem prin a ne accepta slăbiciunile şi
statura în faţa istoriei pentru a ne exploata la maxim viitorul. În fond şi în
trecut au existat momente în care istoria a lucrat în favoarea noastră şi acele
momente pot reveni daca vom avea luciditatea şi înţelepciunea – aceleaşi calităţi
pe care ni le propune istoricul Lucian Boia – să le surprindem şi să le speculăm
.
